"Bartolomeu Anania, pe numele de mirean Valeriu Anania (n. 18 martie 1921, comuna Glăvile, județul Vâlcea; d. 31 ianuarie 2011, Cluj-Napoca), a fost un scriitor și cleric ortodox român. Din 1993 și până la moarte a fost arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului (până în 2005 în cadrul Mitropoliei Ardealului). În anul 2006 a devenit primul mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului. În anul 2007 a fost principalul contracandidat al mitropolitului Daniel Ciobotea la alegerea noului patriarh al Bisericii Ortodoxe Române."
sursa: wikipedia.org
"Nu există destin ci numai rânduială..."
un moment din viată
"La sfârșitul capitolului Studenție transilvană din cartea sa Memorii, Valeriu Anania povestește cum campionul l-a ajutat pe acesta.
Ion Moina vedea că vin acasă tot noaptea târziu, că încă mai citesc după aceea, că dorm pe apucate, și se luase de gânduri.
-O să te nenorocești, părinte, îmi spunea el, stai cu plămânii în aburul de formol din sălile de disecție, în otrăvurile din laborator, vii acasă și te târi cu nasul în praful cărților, cocoșat pe masă, ba mai și fumezi.
Moina se scula foarte de dimineață, ca și mine, își făcea exercițiile de alergare pe alei, și a tot stat de mine până m-a înduplecat să mă țin după el. De alergat n-am învățat să alerg, dar din toată treaba aceasta am căpătat o deprindere: de îndată ce mă sculam, mă aruncam în marea piscină de lângă casă și înotam în apa rece, preț de zece minute. Lui Moina i-am fost recunoscător prin aceea că-i împrumutam vioara mea, s-o scrțâie și el, în odaia lui de la etaj.
Un an mai târziu, în 1946, Bartolomeu după ce a condus greva studențească, a fost nevoit să părăsească Clujul. Nu înainte de a-și lua rămas-bun de la prietenul Moina, când într-o seară m-am furișat până în casa din Parcul Sportiv, mi-am luat lucrușoarele din cameră și rămas-bun de la Moina – care se uita la mine cu admirație tragică - și am părăsit Clujul. Avea să se întoarcă în 1993 ca Arhiereu.
Și pentru că am amintit de greva studențească din acea perioadă, trebuie să mai spun că pe atunci se făceau presiuni asupra echipei ”U” că se va desființa.
Sportivii erau oamenii cei mai îndrăgostiți, cei mai pasionați de îndeletnicirea lor, și rectoratul știa aceasta când i-a anunțat pe studenții din echipa de fotbal că dacă nu intră la cursuri formația ”U” va fi desființată. Tinerii – care aveau programate competiții cu alte echipe și scontau pe succese mari (era, într-adevăr, o echipă foarte bună) – începuseră să șovăie, ședeau în cumpănă. Chețianu – care era instructor de sport al Universității și pe care îl cunoșteam de prin 1937 – părea îngrijorat, fiindu-i teamă de o defecțiune. Ne-am înțeles ca el să-i sfătuiască pe băieți să mai reziste puțin, căci mult n-o să mai dureze."
sursa: rusdanyel
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu