"Iata deci, cele 3 insusiri sufletesti:
- cunoasterea de Dumnezeu ca o conditie a vietii vesnice;
- iubirea, ca o conditie a indumnezeirii omului;
- vointa, ca o conditie a desavarsirii."
Pr. Arsenie Boca
Subsemnatul m-am născut în 1910, septembrie 29, în Vaţa de Sus, jud. Hunedoara. Şcoala primară şi liceul în orăşelul Brad, acelaşi judeţ. De pe atunci mi se remarca o anumită înclinaţie spre singurătate şi spre probleme de religie, chiar peste puterile mele de atunci. Aşa spre pildă am o carte a lui Immanuel Kant: „Religia în limitele raţiunii” iscălită: „Boca Zian cl. IV. lic.” La intrarea în cursul superior de liceu am rămas orfan de tată, care era cizmar de meserie şi foarte bun pedagog cu fiul său. Ştiu până astăzi că m-a bătut odată pentru ca să nu mai pierd timpul – ceea ce i-am făgăduit cu lacrimi şi n-am uitat până acum, şi de multe ori mi-a folosit în viaţă.
În cursul liceului mi-au plăcut foarte mult: matematicile, fizica, religia, desenul şi muzica. Terminând liceul şi luând bacalaureatul la prima prezentare, înclinam spre ştiinţele pozitive, dar dacă aveam avere sau garantau tutorii pentru mine intram la aviaţie la Cotroceni – ceea ce n-a fost, împiedicându-mă sărăcia. Drept aceea a biruit înclinaţia contemplativă, sau speculativă şi în 1929 m-am înscris la Academia Teologică din Sibiu.
În cursul teologiei mi-am vândut casa părintească spre a-mi putea continua studiile. Eram şi bursier. Mamei nu i-am cerut niciun ajutor şi nici nu mă înduram, întrucât era divorţată de tata iar eu eram dat tatii prin sentinţa de divorţ, ca fiind, pe baza meseriei, mai sigur că mă va da la şcoală. În timpul teologiei mi se lămurea frumuseţea chipului vieţuirii călugăreşti şi doream să mă instruiesc, pe cât puteam, mai temeinic, cu deosebire în latura mistică a vieţii. Cu prilejul acela aveam următoarele note caracteristice: deprindeam pe mama cât mai fără mine şi cât mai fără corespondenţă, ca oarecum să mă uite şi să nu-i vie greu când va afla că m-am călugărit. Apoi, de la plecarea din Brad, mi-am pus o anumită disciplină austeră, care avea mai multe amănunte greu de crezut. Aşa de pildă mi-am propus ca toată vremea teologiei să nu fac nici o cunoştinţă cu fete. Ceea ce n-am reuşit, întrucât tocmai în anul acela 1929 Ministerul îngăduie şi fetelor să studieze teologia, şi m-am pomenit cu câteva colege. Dar cunoştinţe în oraş am izbutit să n-am. Asta am reuşit toată vremea teologiei, deşi făceam parte şi din „Reuniunea de muzică Gh. Dima” din Sibiu, de sub dirijorul N. Oancea, şi care era mixtă. Aveam problema voinţei în stăpânirea simţurilor. Mai mult chiar, mă preocupa, studiind mistica comparată a diferitelor religii superioare, ca să văd prin proprie experienţă, cât se întinde sfera voinţei în domeniul vieţii sufleteşti şi biologice. Mă interesa să văd dacă e adevărat ce afirmă cărţile asupra actelor reflexe, şi asupra instinctelor, că anume sunt independente de voinţă şi controlul conştiinţei. Experienţa mea personală însă mi-a dovedit că acţiunea voinţei şi a conştiinţei se poate întinde şi peste instincte şi actele reflexe după o oarecare variabilă. Mă ajutau la aceste adânciri şi studiile ce le făcea pe vremea aceea Mircea Eliade la Ecutta, trimis de Universitatea din Bucureşti, pentru studii orientalistice. Iar parte de studii le tipărea în Revista de filosofie din Bucureşti, şi-mi parveneau pe această cale.
Toate acestea mă interesau să le aflu şi să le probez în vederea călugăriei. Mă abţineam de la „voia în oraş”, ci stam în curtea şcolii cu poarta deschisă. Cu colegii nu ieşeam în oraş decât dacă trebuia în interesul şcolii, a vreunui profesor, sau însoţiţi de profesori, cum era cazul cu reuniunea de muzică. N-am dansat şi n-am învăţat lucrul acesta. Îmi dase tata grija asta – şi mai cu deosebire când eram teolog nu-mi puteam închipui să fac aşa ceva.
De viaţa altora în afara zidurilor teologiei am fost în cea mai perfectă indiferenţă şi necunoştinţă. Toate preocupările mele erau şi sunt până astăzi interioare, nu exterioare. Vorbirea mi-a fost urâtă de când mă ştiu. Chiar numele călugăresc l-am ales pentru că Avva Arsenie îşi alesese nevoinţa tăcerii, prin care s-a desăvârşit interior.
Teza de licenţă în Academia Teologică rezuma strădaniile mele spre acea desăvârşire interioară a omului, şi purta titlul: „Încercări asupra vieţii duhovniceşti”. Terminam teologia prin 1933.
În vacanţă mă ocupam cu pictura.
Pictura mi-a lungit şcoala. Căci aflând Mitropolitul Nicolae Bălan că am talentul acesta, m-a trimis anul următor 1933/34 la Academia de Arte frumoase din Bucureşti, care am terminat-o în cinci ani. Profesori principali aveam pe dl. Francisc Şirato, Costin Petrescu şi Fr. Reiner, ultimul de la Facultatea de medicină. La medicină de multe ori nu puteam merge din cauza frământărilor şi grevelor studenţeşti, care mă supărau pentru motivul că pierdeam vremea şi cunoştinţele de anatomie şi antropologie cu profesorul meu, care de multe ori era pus în imposibilitatea să-şi ţină cursul. Abia aci m-am lovit de mişcările politice studenţeşti, care mi-au produs o impresie neplăcută. În mişcări studenţeşti n-am intrat nici de fapt, nici de drept, întrucât Academia de Arte frumoase nu era considerată în cadrul Universităţii, ci ca o şcoală aparte. Deci pe noi de la Bellearte ne tratau ca fiind înafară de studenţii ce să se poată înscrie în centrul studenţesc Bucureşti. Am fost complet în afară de orice mişcare studenţească sau înscriere în vreo mişcare politică.
Vremea în Bucureşti
Am petrecut-o nelipsind de la şcoală niciodată. Bolnav încă n-am fost, ca să lipsesc pe pricina asta. Lucram la atelier foarte mult. Primăvara mergeam de la 5 dimineaţa şi mă întorceam la internatul Radu Vodă unde locuiam, seara la cină. Trei ani am stat la internat, ca să fie o garanţie pentru mine că nu mă ocup cu nici o pierdere de vreme. Pe-acolo mai veneau şi studenţi legionari care ne chemau cu ei. Nu m-am dus niciodată. Şcoala mă absorbea total şi n-aveam vreme de pierdut. (Bătaia din copilărie pentru a nu pierde vremea mă urmărea ca un înger păzitor.)
Studiam foarte mult. Timpul ce-mi mai rămânea liber acasă îl foloseam citind şi discutând teologie cu încă un coleg de-al meu care studia Conservatorul. Aşa s-a întâmplat că odată, plăcându-mi foarte mult scrierea mistică a sfântului Ioan Scărarul, am tradus-o în româneşte, în vreme de 5 luni. M-a ajutat foarte mult la încheierea convingerii mele de-a intra în călugărie.
În vremea aceea, mişcarea legionară era în toi şi se discuta de ea în toate părţile. Eu ca un independent de politic, nu mi-am găsit înclinaţie către mişcare. Apoi s-a întâmplat că nici nu m-a mai chemat nimeni. Singura mea participare a fost asta: când se întorceau din Spania, morţi, Moţa şi Marin, am ieşit cu colegi întâmplători prin curte până la trotuarul străzii „Calea Griviţei”, pe care trecea convoiul de la Gara de Nord spre Calea Victoriei. Căci Academia noastră era pe Calea Griviţei. Deci am privit o parte din convoi şi pe cei doi morţi. Atâta tot.
Colegi la şcoală am avut de toate soiurile şi neamurile. Aveam, la alţi profesori, pe unul Vulpescu; ăsta era comunist, purta cravată roşie, însă discuţii n-am avut împreună niciodată. Aveam coleg de clasă pe un evreu Iţhoc Steinberg – eram prieteni. Îi spuneam câteodată: Măi Steinberg, tu eşti evreu şi eu creştin, deci ar fi să fim unul împotriva altuia. Eu însă am să fiu mai bun ca tine şi tu n-ai să te poţi supăra pe mine, dacă în felul acesta te voi concura în viaţă.
Mai pe urmă, când am citit Biblia, am văzut că ultima misiune mondială e a evreilor, eventual a unei idei a evreilor.
Am terminat Belleartele cu bine, am făcut anul de practică, ce însă a fost mai scurt; am plecat, trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan, în Sfântul Munte, ca să deprind călugăria de acolo. La plecare erau cele mai aspre cercetări ca nimeni din cei ce-au fost legionari vreodată să nu poată ieşi din ţară. Eu, neavând absolut nimic la activ, am obţinut paşaport de călătorie: în Europa „sans Russie”, de la Prefectura poliţiei din Sibiu.
Iar întrucât eram diacon, am obţinut şi încuviinţările speciale de la cele trei Patriarhii: a României, a Constantinopolului şi a Atenei, precum şi a celor două guverne: român şi grec, precum că n-am nimic suspect la activ, ci simpla chemare către desăvârşirea interioară prin meşteşugul călugăriei.
M-am întors în ţară la 8 iunie 1938. Ţin minte data pe aceea, că intrând în ţară prin Moraviţa am văzut drapelele româneşti, de acel 8 Iunie de odată.
De la data aceasta, până la Paştile anului viitor când am intrat în călugărie, mi-am adunat unelte de pictură, materiale, am mai învăţat la Chişinău cu nişte meşteri ruşi poleitura cu aur „cicanca”, şi alte lucruri trebuitoare unui atelier de pictură.
În Vinerea Izvorului după Paştile anului 1939, am fost tuns în călugărie primind numele Arsenie.
Un an m-am ocupat cu gospodăria, eram primul şi singurul călugăr la Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus jud. Făgăraş. De pictură nu-mi mai rămânea vreme. Al doilea an la fel. Până când m-am luat de grijă că am învăţat pictura degeaba. Se întâmplă în vremea asta că ne veneau oameni cu durerile lor şi evlavie la Mănăstire şi călugări. Mai intrase în călugărie Părintele Serafim Popescu. L-am rugat pe el să primească preoţia – eu simţindu-mă nevrednic. A primit-o. Aşa au început slujbele la Mănăstire după puteri.
Într-o iarnă, probabil prin 1941, ne trezim cu o avalanşă de oameni de toate vârstele şi treptele, năpădindu-mă să stau de vorbă cu ei despre necazurile lor. Aci m-am trezit să fac duhovnicie cu oamenii, deşi nu eram preot. Ştiam că tot ce păţesc oamenii, li se trage de pe urma greşelilor sau păcatelor. Aşa m-am văzut silit să primesc preoţia şi misiunea majoră a propovăduirii lui Hristos-Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, precum şi a sfinţirii omului, ca să aibă pacea lui Dumnezeu în sine, absolut în orice împrejurări s-ar afla în viaţă. I-am învăţat să fie curaţi faţă de oameni şi faţă de Dumnezeu; să dea Cezarului ce e al Cezarului (ascultare cetăţenească, dajdie etc.) şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu (cuget curat, suflet purificat şi trup curăţit de patimi).
Despre această învăţătură, martori îmi sunt toţi cei ce-au ascultat poveţele cele după Dumnezeu pe care li le-am dat: iubirea de Dumnezeu, iubirea de toţi oamenii, fără deosebire, şi viaţa curată, care fac cu putinţă reîntoarcerea noastră, a împlinitorilor, iarăşi în Împărăţia de obârşie, de unde ne-a trimis Dumnezeu spre scurtă cercare a cuminţeniei şi a iubirii noastre, pe pământ, în stadia şi arena vieţii.
Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.
De alte gânduri şi rosturi sunt străin.
Ieromonahul Arsenie. – R. Vâlcii. 17 iulie 1945
"Dragostea Lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos este mai mare decat dragostea celui mai mare sfant fata de Dumnezeu." Pr. Arsenie Boca
La multi ani! 
M-am uitat in seara asta la: "The Pelican Brief" (1993). Nu l-am vazut decat o singura data in '93, dar atunci nu aveam decat 11 ani. Mi-a placut si atunci filmul, dar nu am inteles prea mult, sau mai bine zis destul, din el. Adevarul poate iesi la iveala in cele mai ciudate moduri si din cele mai naive idei. Daca e de exemplu sa ne gandim la filmele sf o sa ne dam seama ca nimic din ce aparea in aceste filme acum cateva zeci de ani in urma nu mai e astazi, in lumea reala, o provocare. 
Am observat in ultima vreme un atac frontal pe religie. Incepe sa devina o moda ca in filmele americane sa se faca haz de credinta in Dumnezeu si mai ales de credinta in Iisus Hristos. Mai nou Iisus Cristos a devenit amicul nostru caruia i se zice pe initiale I. C. Credinta pentru unii inseamna glumite si bataie de joc pentru altii.
Oricat m-as indeparta de Dumnezeu, Ceva ma cheama iar si iar fara incetare. In fiecare zi clipa de clipa ma gandesc obsesiv la El. Il simt in sufletul meu si atunci cand pacatuiesc fara incetare si atunci cand il ascult fara preget. Ma indepartez prin pacat, dar imediat ma reapropii parca si mai mult prin rugaciune si credinta. Ii vorbesc fara incetare si cer intelepciune. Toate celelalte sunt de prisos. Totul vine prin intelepciune.
Acum cateva zile un stelist (mai exact Ilie Nastase) spunea despre antrenorul echipei Rapid, Marius Sumudica, ca este un derbedeu si un golan pentru ca si-ar fi permis sa declare ca tine cu echipa Napoli in meciul de calificare dintre Napoli si Steaua. 
Acum cateva zile mergeam seara cu masina pe drum spre Militari. Nu eram la volan si ma gandeam la viata si la lucrurile de zi cu zi. Nu stiu de ce, dar eram fericit. Am avut o explozie de bucurie in suflet ca in zilele copilariei cand nu aveam nici o grija si nici un stres... De multe ori m-am gandit ca asta inseamna Rai: o bucurie interioara imensa, o fericire indescriptibila insotita de liniste si impacare.
Doliu pentru a 3-a oara intr-un an!
Portavionul USS George Washington:
Care este cea mai mare poruncă a Lui Dumnezeu?
Ma trezesc pe la 4 si ceva dimineata cu un cot in cap, nu foarte tare si adevarul e ca si pozitia mea in pat era dubioasa... stateam perpendicular pe directia normala.
Viata nu e ingrijorare, viata nu e risipa, viata nu e un moment lipsit de importanta intre nastere si moarte. 
Am vrut sa vand un vaucher. Din pacate a trebuit sa se intoarca o data tata de la Bucuresti la Vaslui si o data eu. El s-a intors pentru ca nu era scris numele corect pe actul de radiere al masinii si, pentru ca nu a verificat actul cu cartea masinii, a doua oara m-am intors eu pentru ca era trecuta o cifra in plus la numarul de identificare al masinii... 
Atunci cand Rapidul nu va mai fi campioana morala a fiecarui an, atunci cand rapidistii nu se vor bucura mai mult de o infrangere a Stelei decat de o victorie a propiei echipe, atunci cand arbitrajul nu va mai avea o importanta covarsitoare asupra fiecarui rezultat, atunci cand lupta de pe terenul de fotbal va capta atentia totala a fanilor, atunci cand pasiunea pentru batai si incendii in tribune va disparea, atunci cand fair-playul va invinge aroganta, atunci cand felicitarile (meritate sau nu) vor inlocui scuzele penibile ale virtualului, atunci cand dragostea alb-visinie va invinge ura ros-albastra, atunci cand...
„Adrian Păunescu (n. Adrian Păun, 20 iulie 1943, Copăceni, plasa Bălți, județul Bălți, astăzi Republica Moldova - d. 5 noiembrie 2010, Spitalul Floreasca, București) a fost un poet, publicist și om politic român. Păunescu este cunoscut mai ales ca poet și ca organizator al Cenaclului Flacăra. A fost unul din cei mai prolifici poeți români contemporani.
Chiar ma gandeam in seara asta... Cu cine altcineva as putea sa tin din Romania? cu ce alta echipa? cu Dinamo care nu joaca in Europa decat preliminarii? cu Rapid care nu mai prinde Europa de cativa ani? cu Clujul care isi da autogoluri sau cu Urziceni care dupa doi ani frumosi s-a desfiintat aproape?! Nu, nu am alta echipa in Romania care sa-mi poata aduce bucurii. Nici macar nationala nu mai e ce a fost... Sunt stelist de mic copil si sunt fericit ca mi-am ales sau m-a ales aceasta echipa sa-i fiu fan. Steaua nu a mai castigat intr-o competitie europeana de 28 de meciuri (exceptand preliminariile) adica in ultimii 4 ani, dar cate echipe romansesti au jucat 28 de meciuri(exceptand preliminariile) in Europa in ultimii 4 ani?! Tin cu toate echipele noastre cand joaca in Europa, dar una singura imi aduce cele mai multe si mai mari bucurii.
Clasica, Country, Deep house, Electronica, Folk, Funk, Instrumentala, Jazz, Metallica, Nature sounds, Pop, Populara, Rap, Rythm-Blues, Rock, Soft-Rock, Simfonica, Tziganeasca, sau chiar Manele, muzica defineste sufletul fiecarui om. Muzica are o putere nevazuta si de netagaduit asupra caracterului. Prin muzica poti construi sentimente, prin muzica poti darama ziduri ale subconstientului, prin muzica te poti inalta sau, prin muzica, te poti arunca in prapastia deznadejdiei...
Desi mai era valabil pana in 2012, chiar de ziua mea, m-am grabit sa imi schimb buletinul si cam intr-o saptamana trebuie sa ma duc sa il ridic. De la 1 ianuarie 2011 se dau buletine cu cip, iar eu unul incerc sa evit asta macar pentru urmatorii 7 ani. Din pacate s-a micsorat numarul de ani la care trebuie sa-ti schimbi buletinul de la 10 la 7. Probabil inca o bucurie pentru cei care nu vor sa fie inseriati si amprentati pentru cipul de viitor. Ne modernizam fie ca vrem, fie ca nu vrem, dar o sa ne trezim la un moment dat ca toata aceasta evolutie nu este de fapt decat o numaratoare inversa la care participam cu totii bucurosi, cu o indiferenta caracteristica ignorantei. Pana la urma cel mai usor poti face rau atunci cand il faci in numele binelui. Cei care sunt obsedati de securizarea lumii nu fac altceva decat sa o cenzureze in exces pana cand democratia se va transforma intr-un binemeritat lagar de concentrare. De altfel nu a trecut asa mult timp de cand evreii aveau seriile tatuate pe maini. Noi o sa le avem scrise intr-un cip, ca doar am evoluat de atunci... sau poate am involuat? Ce conteaza... 
Lacatus nu mai e fiara din teren ci carpa cu care un oier se sterge pe ciubote. Dovada cea mai clara pentru toti oamenii, ca banii nu-ti pot aduce creier sau caracter, sta acest clan numit BkL. Niste oameni care pe unde s-au dus: echipa de fotbal, parlament european sau cazino nu fac decat sa-si demonstreze incultura, caracterul infect si apucaturile animalice. Un copil de 5 ani nu ar reactiona atat de imbecil in momente de insatisfactie, iar un maimutoi de circ nu ar face grimasele de placere pe care le fac acesti indivizi atunci cand au vreo reusita. Cei care promoveaza in exces astfel de modele nu fac altceva decat sa demonstreze foarte clar ca degradarea sociala este pusa pe primul plan cand vine vorba de rating cu orice pret.
Poate pentru ca s-au scarbit si ei insisi de modul in care le este arbitrata propria echipa. A mai furat si Steaua, a mai furat si Dinamo, ba de la o vreme parca si provincia a mai ciupit cate ceva, dar sa tot continui asa pe drumul hotiei fara nici o pauza si fara nici un regret, nu merge.
Oana e suparata pe mine pentru ca ma uit la stirile protv :-(
Ieri mancam şaorma, azi visez la un ou fiert. Cuvantul diarie mi se pare penibil, dar ca boala, chiar asta m-a lovit. Apa aproape curata, asta iese pe partea cealalta a mea. De trei zile sufar si am un fundulet de maimuta: rosu si ustura extrem. 
Ma intrebam de ce dupa atatea si atatea razboaie in toata istoria omenirii, tindem sa ne intoarcem si sa repetam istoria iar si iar. Cred ca pe timp de pace se aduna foarte multa ura si frustrare pe care omenirea simte nevoia sa o elibereze dupa o anumita perioada. Omul are in el o doza de sadism si incrancenare care trebuie rasfranta peste toti si peste toate. Crime, violuri, jafuri toate sunt legitime pe timp de razboi... Nu vom invata niciodata din greseli pentru ca asta nu e o greseala, ci e pur si simplu in natura umana, in codul genetic..jpg)
Vineri a trebuit sa plec urgent la Onesti pentru ca bunicul Oanei a facut un preinfart cu urmari destul de grave: un cheag format pe creier. Asa se intampla la varsta a treia si oricand trebuie sa te astepti la ce e mai rau. Drumul a fost destul de stresant pana la Onesti, pentru ca aproape in fiecare sat (atentie sat, nu comuna) era o masina de politie, in 90 la suta din cazuri fiind vorba de radare noi. Acum mi se pare foarte chinuitor sa mergi cu 50 km pe ora prin toate satele, pe unicul drum de 2 benzi si 2 jumatati de banda din toata Moldova, de la nord la sud. Nu am luat nici un radar, ajutat de Cel de Sus. Pot spune ca functioneaza binisor sistemul de semnalizare cu farurile; e mai bun ca orice detector de radar(mai ales cand vine vorba de cele noi).
Nu cred ca si-a imaginat cineva, oricine, oricat de naiv ar fi, ca odata cu trecerea timpului sau cu lectiile istoriei am fi invatat noi toti, mai multe sau ca am fi evoluat pe plan sufletesc macar cu un centimetru. Da, am evoluat pe plan economic, pe plan tehnic, pe aproape orice plan, mai putin cel sentimental. Acum suntem mai puternici si... mai reci. Sigur Holocaustul a fost blamat de toti, dar retinut de nimeni.
„Si de nu s-ar fi scurtat zilele acelea, nu s-ar fi mantuit tot trupul. Dar pentru cei alesi se vor scurta zilele acelea.” Matei 24-22 Marcu 13-20
In momentul cand faci egal cu Albania acasa, sa spui ca vrei sa te califici mai departe mi se pare o aroganta. Nu, nu e o utopie pentru ca avem de departe cea mai slaba grupa de calificare la turneul final de fotbal european din 2012. Da, nu e imposibil sa ne calificam pentru ca si Franta e la fel de slaba ca si noi, daca nu chiar mai slaba. Avem chiar un punct comun cu ei si anume antrenorul foarte slab, care nu stie sa faca o selectie a jucatorilor in forma si care e foarte usor influentabil... Am ajuns sa stam de zeci de ani la mila norocului si sa nu ne mai calificam decat din intamplare... Jucatori care nu au nici o valoare sunt chemati la nationala doar cu numele: Lobont, Contra, Cocis, Florescu, Marica, D. Niculae. Cu rezerve(Lobont), fara echipa (jucatori gen Contra), de care n-a auzit nimeni (jucatori gen Florescu) sau care nu sunt in forma (Niculae, Marica) nu ai cum sa spui altceva decat ca „jucatorii nu au nici o vina” ca doar nu s-au selectionat singuri... Nici nu e de mirare ca jucatori ca Radu Stefan refuza natioanala, doar n-o fi tampit sa alerge pentru cai verzi pe pereti... Pai numai un nesimtit putea sa spuna ca „nu il intereseaza criticile”, daca ar fi avut caracter isi dadea demisia dupa ce, in mod normal, a ratat calificarea din start. Daca afirmi ca echipa nu merge din cauza ca echipele de club nu merg pe plan international atunci de ce nu iei de la cele care se califica (Steaua, Cluj). Daca preferi o rezerva ca Lobont in locul unui titular incontestabil ca Tatarusanu care apara penaltiuri nu te poti mira ca iei gol in ultimele minute la o faza la care portarul trebuia sa iasa si sa respinga o minge aruncata cu bolta in careu...
Cerul este cel mai frumos lucru de pe pamant. Cerul a ramas la fel de mii si mii de ani si chiar daca aerul e poluat, cate putin, pe alocuri, cerul ramane la fel de frumos. Cerul este casa Domnului si arata ca atare, un loc superb in jurul pamantului. Cerul pare fara sfarsit si e curat ca lacrima si cand e suparat si aduce furtuna si cand e vesel si zambeste cu seninatate soarelui. Fara cer nu as putea trai. Fara lumina lui, fara apa lui, fara frumusetea lui de la inceputurile lumii...
Pe vremea lui Ceausescu au fost plantati plopi si tot felul de copaci care fac mizerie dar mai ales puf, fara sa aiba nimic in comun cu bunul gust sau cu arditectura sau designul orasului... Ceausescu a murit, dar in Bucuresti (orasul cu pricina) nu se intampla nimic. Nici un copac nu e taiat sau inlocuit la propriu cu altii mai practici si care sa nu mai faca atata puf care intra pe toate caile, mai ales cele respiratorii...
Jean Constantin, pe numele său real Constantin Cornel Jean[1] (n. 21 august 1927, Techirghiol - d. 26 mai 2010, Constanţa), a fost un actor român interpret de roluri comice. Printre personajele reprezentate de Constantin se numără cele din seria B.D. (Brigada Diverse), filmele de acţiune şi de comedie ale regizorului Sergiu Nicolaescu şi serialul de televiziune Toate pânzele sus (1976).
Parada Gay Pride de la Bratislava, prima manifestare de acest gen organizata in Slovacia, a fost intrerupta dupa ce participantii la mars au fost atacati cu pietre si fumigiene de un grup de neo-nazisti. Violentele s-au soldat cu cel putin doi raniti, iar opt persoane au fost arestate, relateaza AFP.
n. 2 octombrie 1939, Aliman, Constanţa - d. 8 septembrie 2004, Bucureşti
