Intotdeauna am fost ingrijorat poate chiar pana la obsesie de viteza cu care timpul trece pe langa noi si mai grav peste noi... Cand aveam vreo 4-5 ani am plans intr-o noapte de sarea camasa de pe mine la propriu dintr-o cauza care pentru oricine nu e altceva decat o copilarie... Si poate chiar asa si este; nimic altceva decat o simpla naivitate! De ce am plans? Pentru ca ma gandeam cu groaza la viteza cu care va veni momentul cand tatal meu va muri. Nu ma gandeam la o moarte brusca si nu imi doream sa scap de el, ci pur si simplu am realizat ca acei ani care pareau atat de multi se vor scurge ca niste secunde, iar el va imbatrani si se va stinge putin cate putin... pana la momentul final. Acel vis din viata mea s-a dus desi l-am simtit fizic si s-a petrecut aievea, dar a ramas in mintea mea ca un gand si probabil ca nu va mai reveni decat la timpul cuvenit ca o suferinta pe care toti suntem nevoiti sa o traim. Pana de curand nu ma gandeam decat ca nu are dreptate in multe lucruri pe care le spune sau le face. Daca stau insa sa reflectez mai bine intotdeauna a muncit din tot sufetul pentru mine si pentru sora mea si ca defapt chiar nu conteaza daca ma mai necajeste sau nu. Intotdeauna m-a iertat pentru foarte multe greseli care l-au facut sa sufere. E pacat ca poate nu l-am apreciat cu adevarat, dar poate o sa ma ierte din nou si va ramane langa mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu