duminică, 27 ianuarie 2013

Interviu cu Cedry2k

Cedry2k - Contra Cost (Cu Nimeni Altu' si Dj Faibo X) from Lawliet Serenity on Vimeo.


Pe vremuri, poeţii îşi cântau versurile suav la „lumina lunii” – astăzi însă e prea mult zgomot şi orice cântec trebuie strigat în „bătaia furtunii”. Ca să ieşi din sistem, trebuie să mergi împotriva lui. Ca să-I urmezi lui Hristos, trebuie să te lepezi de toate. Cum s-a lepădat de muzică şi din ce motiv ne răspunde unul din artiştii rap cei mai iubiţi astăzi, Cedry2k, pe numele său adevărat Marius Stelian Crăciun, într-un „rap-interviu” pe care l-am aflat mai viu presărându-l cu versuri din cântecele sale…

- Cine e Cedry2k?
- Un personaj pe care l-am creat ca să mă adaptez cerinţelor anilor 2000 şi totodată un răspuns la presiunile sociale pe care le-am simţit în cadrul copilăriei şi adolescenţei. Este un rebel, un neînţeles, a fost şi nihilist la un moment dat…
Până m-am trezit ca şi alţii pe baricade
Înrolat aiurea în războaie moderne mascate
Unde oameni dispuşi la orice pentru nimic
M-au transformat rapid din Stelică-n Cedry2k.
- Un nihilist care a ajuns totuşi la Dumnezeu… Ce-au zis cei care te cunoşteau când au văzut întoarcerea ta la credinţă?
- Evident că fiecare a văzut în mod diferit schimbarea mea. Unii se bucură pentru mine şi mă încurajează constant; alţii, dimpotrivă, sunt dezamăgiţi, mă consideră un habotnic, un îndoctrinat. Bineînţeles, tema credinţei este una extrem de sensibilă – mai ales astăzi, când foarte mulţi renunţă la religia lor, din diverse motive. În societatea modernă, tinerii manifestă o teamă constantă faţă de Biserică – normal, cineva a avut grija de asta… Oricum, nu mi-am propus să îi mulţumesc pe oameni, ăsta e rolul politicienilor.
Acum lasă-mă dacă vezi că mi-am găsit drumul,
Când făceam pe nebunul nu mai mârâiaţi nici unul.
- Cum ai ajuns să-L cauţi pe Dumnezeu?
- Din dorinţa de a fi fericit. Am rezonat dintotdeauna cu realităţile creştine… Dar ceea ce m-a împins să-L caut pe Dumnezeu vine, în mare parte, din eşecul ştiinţei (psihologie, filosofie, sociologie) de a-mi explica mersul vieţii, în general – şi rostul nostru, natura umană, în mod special. Căutarea în sine presupun că ţine de natura mea. Niciodată nu m-a interesat nimic mai mult decât Adevărul ascuns în spatele realităţilor materiale. Descoperirea lui Dumnezeu încă se derulează – la sfârşit tragem linia…
- Ce înseamnă să fii creştin?
- „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.
- Crezi că muzica rap e o cale de a-L mărturisi pe Dumnezeu?
- Şi asta e o chestiune delicată… Nu, nu consider. Tobele, ritmul, chiar şi armoniile duc la un alt soi de ,,beţie a minţii”. Mi-e imposibil să cred că Duhul Sfânt poate veni în astfel de situaţii… Muzica rap e rebeliune, nu are nimic în comun cu pacea inimii. În plus, să nu uităm că predica fără trăire nu-i decât o trăncăneală. Este motivul pentru care în noiembrie scot ultimul material solo semnat ,,Cedry2k”, şi renunţ la muzică.
Ce auzi sunt ultimele ţipete ale instinctului
Ce crede doar în sine şi în strălucirea argintului
Ce n-auzi sunt ultimele şoapte ale conştiinţei
Ce crede în harul primit în urma pocăinţei…
- De ce ai ales Ortodoxia?
- Adică de ce mi-am ales identitatea spirituală şi naţională? Nu am ales nimic. Am fost ales, slavă Domnului! Ăsta e neamul meu: români creştini ortodocşi. N-am găsit nici măcar un motiv logic, sau de altă natură, care să mă facă să mă dezic de ei.
- Totuşi, vedem că românii suferă de o lipsă a identităţii naţionale. Ce înseamnă să fii român?
- Român înseamnă să cunoşti limba română, să studiezi istoria României (şi nu mă refer la aia din manuale!) şi, bineînţeles, să participi la conservarea şi promovarea valorilor româneşti şi-a drepturilor naţionale.
Care e sistemul tău valoric
Când cineva ascunde cu grijă adevărul istoric?…
- Ce sfat ai pentru tinerii români?
- Să caute Adevărul din spatele realităţii.
Tre’ să-i respectăm regulile cu stricteţe,
Să ţinem puştii departe de treburile ce ne-au mâncat nouă din tinereţe,
Şi să-nveţe despre frumuseţe
Şi greşeli vechi scrise cu sânge pe perete,
Ca nu cumva să le repete…
- Ce părere ai despre denigrarea constantă care se face în mass-media la adresa Bisericii Ortodoxe?
- Presa e folosită din plin în atacurile împotriva Ortodoxiei, bazându-se pe lipsa de educaţie (în special duhovnicească) a oamenilor, pentru a le fura, încet-încet, Biserica. Am lucrat în presă – cei mai mulţi jurnalişti sunt fascinaţi de lumea politică, aspiră la ea şi, mai grav, au legături cu ea. Poate presa o fi a cincea putere în stat, dar momentan e aservită.
E ultimul ceas al supremaţiei minciunii
Şi apoi vom ieşi din labirintul stricăciunii
Că nu putem sta-n genunchi doar c-aşa vor unii,
Dar vom sta-n genunchi pentru-mplinirea rugăciunii…
- Cum ne putem feri de înşelările lumii?
- Numai respectând Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptura.
Şi-ar tre’ să ne lăsăm ghidaţi de Sfinţii Părinţi
Dar ne minţim ipocriţi, de-aia ne simţim istoviţi,
Şi loviţi, şi răniţi, şi goliţi, şi goniţi,
De-atâta slavă deşartă şi dragoste de-arginţi.
- Prin intermediul mass-media şi al televizorului în special, se duce o luptă foarte mare împotriva tinerilor. Se încearcă tot mai mult împrăştierea şi depersonalizarea minţilor tinere…
- Nu mi se pare că e o luptă dusă numai împotriva tinerilor – dar, într-adevăr, ei sunt cei mai afectaţi de torentele de informaţii complicate şi contradictorii, pentru că nu ştiu să discearnă, tind să amestece lucrurile, cei mai mulţi cad repede într-o extremă sau în cealaltă… Cred că, atâta timp cât nimeni nu poate defini exact ce este ,,bunul-simţ”, elementul esenţial în orice relaţie inter-umană, apropierea de Dumnezeu este singura soluţie pentru însuşirea unor valori adevărate. Oricum, trebuia să ne aşteptăm la asta – profeţiile zic clar, e vremea cernerii…
- Rezultatele la examenele naţionale din şcolile româneşti sunt tot mai slabe în ultimii ani, iar asta arată, evident, o scădere a nivelului educaţiei. Cine este responsabil pentru această situaţie?
- Am avut neşansa de a cunoaşte, în 16 ani de şcoală, profesori foarte buni şi alţii foarte slabi. Totuşi, nu consider că de vină sunt cadrele didactice. Cred că părinţii şi capitalismul poartă principala vină pentru distrugerea educaţiei. Copiii au imitat dintotdeauna comportamentul adulţilor – deci, cumva, e vina „modelelor”. Nu ştiu la ce ne-am fi aşteptat când s-au deschis „magazinele de vise” – la creşterea numărului de olimpici?!
Și, renunţăm la cruce
Și, ne-ndopăm cu rânced
Și, ne-adăpăm cu sânge
Și, ne-amărâm cu dulce.
- Dacă tot ai pomenit de modele… crezi că mai au tinerii de astăzi modele?
- Da, au… Dar nu ştiu dacă ăsta e un aspect pozitiv… Reperele lor sunt mai degrabă super-eroi care fac băi de sânge decât oameni care au construit ceva concret în societate. Toţi puştii îl iubesc pe Jay-Z, dar habar nu au cine a fost Petrache Poenaru sau Nicolae Paulescu… Oamenii luaţi drept modele sunt, de obicei, cei care au reuşit din punct de vedere material sau cei care au ajuns faimoşi. Din câte văd eu, cam astea sunt criteriile…
- Dar „Sfinţii închisorilor” ar putea fi un model pentru tinerii acestei ţări?
- Ar fi extraordinar să fie aşa, dar nu sunt convins că tinerii sunt atât de recunoscători faţă de aceşti Oameni care s-au opus sclaviei. Ca să ajungi să conştientizezi sacrificiul acestor martiri, trebuie în primul rând cercetare. Însă media, cum spuneam, nu are nici un interes în promovarea lor, iar tânărul va fi mai atras de succesul (vizibil) al lui Lil Wayne, decât de puritatea (invizibilă) a lui Valeriu Gafencu…
Lene-n vene-n gene, temeri moderne de semeni, probleme,
Vedem semne, dar pesemne vrem să credem că-i devreme.
- Şi modelul tău care este?
- Iisus Hristos.
- Cum te-a influenţat familia în viaţă?
- În cel mai favorabil mod: am fost binecuvântat să trăiesc într-o familie conştientă şi unită, o familie creştină clasică, al cărei model începea să dispară deja la periferia societăţii în anii 1980. Ai mei sunt nişte oameni simpli, dar foarte tari, şi în mod sigur au avut cea mai puternică influenţă asupra mea. Am conştientizat asta încă de mic, când mă uitam în jur şi vedeam extrem de multe cazuri de familii destrămate, multe drame ale căror efecte aveam să le văd mai târziu. Eu am fost binecuvântat, slavă Domnului!
- Care crezi că sunt principalele pericole care ameninţă familia creştină de azi?
- Sunt tot mai multe: în primul rând avortul, acest genocid continuu, mi se pare de neconceput. Am văzut că lumea priveşte asta cu lejeritate, dar sute de mii de avorturi pe an au transformat România într-un abator uman. De asemenea, căsătoriile dintre homosexuali mi se par foarte nocive la adresa instituţiei familiei, precum şi toleranţa faţă de pedofilie sau incest. Toate aceste aspecte îmi denotă un atac deliberat şi virulent asupra familiei creştine. Mai cred şi că, dintre toate aspectele „evoluţiei” sociale, aceasta este cea mai gravă.
N-aş fi anti-sistem, dar nu pot fi pentru
Stânga sau dreapta pentru că Dumnezeu e-n centru.
- Peste tot în lume, la orice nivel social, se urmăreşte crearea haosului. Crezi că acest lucru este premeditat? Cine are de câştigat din asta?
- Bineînţeles că este premeditat: de la corporaţii care încurajează pe toate căile consumul – consum care, se ştie, duce la dispariţia spiritualităţii – până la politicieni, care creează panică şi haos pentru a obţine mai multă putere din partea populaţiei. Cine nu crede în Adevărul lui Dumnezeu se va speria tot timpul de realităţile lumeşti. Frica e absenţa dragostei.
E ultimul ceas în care poţi să-ţi dai seama
Că nu psihiatrul, ci dragostea-nvinge teama…
- Dragostea a ajuns să se confunde tot mai mult cu sexualitatea…
- Eu nu cred că face cineva astfel de confuzii. Cred că mulţi, şi tineri, şi adulţi, îşi ascund păcatul dorinţei carnale după conceptul de dragoste. În primul rând trebuie să înţeleagă sacrificiul suprem al Mântuitorului pentru a fi cu adevărat motivaţi să descopere dragostea adevărată. Îmi pare rău pentru toţi cei care aleg plăcerea în locul Fericirii – mă doare pentru că şi eu am făcut această greşeală şi îi cunosc consecinţele.
Da’, pentru mine-n sfârşit, e clar ca lacrima,
Că nu-i luminat un suflet care păstrează patima.
- Ce este fericirea?
- Aş numi-o aflarea Împărăţiei lui Dumnezeu.
- Cum defineşti singurătatea?
- Lipsa lui Dumnezeu.
- Care este scopul vieţii creştine?
- Mântuirea sufletului. Fericirea de care mă întrebai mai devreme.
- Ce cărţi recomanzi tinerilor de astăzi?
- În primul rând Noul Testament, Psalmii şi Patericul, dar şi orice alte cărţi scrise de Sfinţii Părinţi. Fiecare îşi ştie cel mai bine propriile patimi şi slăbiciuni, aşa că va găsi în aceste lecturi adevărate medicamente pentru ele. Desigur că trăirea e totul – să fim mai buni, în primul rând!
Eram marele nemulţumit, huzurind prin Lacteea
Abia întors acasă, la Tată-am prins ideea
Că iubirea e culmea,
Cheia la rătăcirile mele şi foametea din lumea a treia.
e aceea las atitudine dură,
Mândrie şi furie de gură şi scapă de procuratură
Plus că procedura nu spală păcatele.
Iartă-ţi deci fratele!
Iubeşte-ţi aproapele şi natura!
Respectă Scriptura!

A consemnat Cezar Machidon

sursa: familiaortodoxa.ro

marți, 22 ianuarie 2013

SUA ... aceeasi dintotdeauna

Barack Obama, in discursul de investire:

"Nimeni nu doreste mai mult pacea in lume decat natiunea cea mai puternica", drept pentru care continua procesul de cercetare si inarmare cu noi tehnologii de distrugere in masa...

"Sustinem democratia in Asia, Africa, America de Sud si Orientul Mijlociu" cum altfel daca nu cu arma in mana asa ca isi pozitioneaza portavioanele strategic...

"Noi, poporul, credem in continuare ca o securitate permanenta si o pace durabila nu necesita un razboi continuu. Vom face dovada de curaj si vom incerca sa rezolvam conflictele cu alte tari in mod pasnic, dar nu pentru ca suntem naivi in fata conflictelor cu care ne confruntam, ci pentru ca dialogul permite eliminarea suspiciunilor si temerilor", dilog cu guverne marioneta impuse de SUA prin subjugare economica si militara...

"Vom actiona fata de amenintarea schimbarilor climatice, avand in minte gandul ca lipsa unei actiuni ar fi o tradare a copiilor nostri si a generatiilor urmatoare", drept pentru care SUA nu va semna niciodata pentru reducerea fabricilor si a extractiilor de petrol si a oprit din fasa orice tentativa de descoperire a vreunui motor care sa functioneze pe curentul electric, apa sau orice alt combustibil in afara de petrol...



sursa: stirileprotv

luni, 21 ianuarie 2013

Vai ţie - Israel

1. Vedenia lui Isaia, fiul lui Amos, pe care a văzut-o despre Iuda şi Ierusalim, în vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Iezechia, regii lui Iuda.
2. Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, că Domnul grăieşte: Hrănit-am feciori şi i-am crescut, dar ei s-au răzvrătit împotriva Mea.
3. Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea domnului său, dar Israel nu Mă cunoaşte; poporul Meu nu Mă pricepe.
4. Vai ţie neam păcătos, popor împovărat de nedreptate, soi rău, fii ai pieirii! Ei au părăsit pe Domnul, tăgăduit-au pe Sfântul lui Israel, întorsu-I-au spatele.
5. Pe unde să mai fiţi loviţi voi, cei ce mereu vă răzvrătiţi? Tot capul vă este numai răni şi toată inima slăbănogită.
6. Din creştet până în tălpile picioarelor nu-i nici un loc sănătos; totul este numai plăgi, vânătăi şi răni pline de puroi, necurăţate, nemuiate cu untdelemn şi nelegate.
7. Ţara voastră este pustiită, cetăţile voastre arse cu foc, ţarinile voastre le mănâncă străinii înaintea ochilor voştri, totul este pustiit, ca la nimicirea Sodomei.
8. Sionul ajuns-a ca o colibă într-o vie, ca o covercă într-o bostănărie, ca o cetate împresurată!
9. Dacă Domnul Savaot nu ne-ar fi lăsat o rămăşiţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora.
10. Ascultaţi cuvântul Domnului, voi conducători ai Sodomei, luaţi aminte la învăţătura Domnului, voi popor al Gomorei!
11. Ce-mi foloseşte mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. M-am săturat de arderile de tot cu berbeci şi de grăsimea viţeilor graşi şi nu mai vreau sânge de tauri, de miei şi de ţapi!
12. Când veneaţi să le aduceţi, cine vi le ceruse? Nu mai călcaţi în curtea templului Meu!
13. Nu mai aduceţi daruri zadarnice! Tămâierile Îmi sunt dezgustătoare; lunile noi, zilele de odihnă şi adunările de la sărbători nu le mai pot suferi. Însăşi prăznuirea voastră e nelegiuire!
14. Urăsc lunile noi şi sărbătorile voastre sunt pentru Mine o povară. Ajunge!
15. Când ridicaţi mâinile voastre către Mine, Eu Îmi întorc ochii aiurea, şi când înmulţiţi rugăciunile voastre, nu le ascult. Mâinile voastre sunt pline de sânge; spălaţi-vă, curăţiţi-vă!
16. Nu mai faceţi rău înaintea ochilor Mei. Încetaţi odată!
17. Învăţaţi să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ajutaţi pe cel apăsat, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!
18. Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face.
19. De veţi vrea şi de Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca.
20. Iar de nu veţi vrea şi nu Mă veţi asculta, atunci sabia vă va mânca, căci gura Domnului grăieşte.
21. Cum a ajuns ca o desfrânată cetatea cea credincioasă şi plină de dreptate? Dreptatea locuia în ea, iar acum este plină de ucigaşi.
22. Argintul tău s-a prefăcut în zgură şi vinul tău este amestecat cu apă;
23. Mai-marii tăi sunt răzvrătiţi şi părtaşi cu hoţii; toţi iubesc darurile şi umblă după răsplată. Ei nu judecă orfanul, iar pricina văduvei nu ajunge până la ei.
24. Pentru aceasta zice Domnul, Dumnezeul Savaot, puternicul lui Israel: Răzbuna-Mă-voi împotriva asupritorilor Mei şi Mă voi întărâta cu răzbunare asupra vrăjmaşilor Mei!
25. Voi întoarce mâna Mea împotriva ta şi te voi curăţi de toată zgura ta, ca în cuptor.
26. Voi întoarce judecătorii tăi să judece ca la început şi sfetnicii tăi ca odinioară. După aceasta te vei putea numi iarăşi cetate dreaptă, oraş credincios.
27. Sionul va fi răscumpărat prin judecată şi locuitorii săi care se vor întoarce la credinţă, prin dreptate.
28. Domnul va zdrobi pe cei răzvrătiţi, iar cei ce au părăsit pe Domnul vor fi nimiciţi.
29. Ei vor fi ruşinaţi pentru dumbrăvile sfinte pe care le-au îndrăgit şi se vor roşi la faţă din pricina grădinilor pe care le-au ales.
30. Vor fi ca un stejar ale cărui frunze cad şi ca o grădină fără nici un strop de apă.
31. Cel puternic va fi ca puzderiile de câlţi şi faptele lui ca o leasă de mărăcini. Şi aceia şi aceasta vor arde laolaltă şi nimeni nu va putea să-i stingă.

Isaia - Capitolul 1

1. Vai de cei ce fac legi nedrepte şi de cei ce scriu hotărâri silnice
2. Ca să îndepărteze pe cei slabi de la judecată şi să răpească dreptatea sărmanilor poporului Meu, ca să facă din văduve prada lor şi să jefuiască pe cei orfani!
3. Dar ce veţi face voi în ziua pedepsirii şi cum vă veţi feri de furtuna ce vine de departe? Către cine veţi fugi ca să fiţi ajutaţi şi unde veţi lăsa comorile voastre?
4. Fără mine vor merge cu frunţile plecate printre robi şi vor cădea printre cei ucişi şi totuşi mânia Lui nu se va potoli şi mâna Lui mereu întinsă va fi.
5. O, Asirie, varga mâniei Mele şi toiagul urgiei Mele!
6. Împotriva unui neam fără de lege o voi trimite şi împotriva unui popor al urgiei Mele o voi îndrepta, ca să-l prade şi să-l jefuiască şi să-l calce ca pe tina uliţelor.
7. Dar ea n-are aceeaşi judecată şi inima ei nu simte la fel; să prade este în inima ei şi să nimicească neamuri fără număr!
8. Căci ea zice: "Oare mai-marii mei nu sunt ei laolaltă regi?
9. Calno oare nu este ca şi Carchemişul? Şi Hamatul ca Arpadul şi Samaria ca Damascul?"
10. Cum a cuprins mâna Mea împărăţiile idolilor, unde idolii erau mai numeroşi decât în Ierusalim şi în Samaria;
11. Precum am făcut Samariei şi idolilor ei, tot aşa voi face şi Ierusalimului şi chipurilor lui!
12. Şi când Domnul va sfârşi tot lucrul Lui în muntele Sionului şi în Ierusalim, atunci va pedepsi pe regele Asiriei pentru graiul cel mândru din inima lui şi pentru semeţia privirilor lui,
13. Că a zis: "Prin puterea mâinii mele am făcut aceasta şi prin înţelepciunea mea; căci sunt priceput! Trecut-am peste graniţele popoarelor, jefuit-am comorile lor şi ca un atotputernic am dat jos de pe tron pe conducători.
14. Mâna mea a apucat ca pe un cuib bogăţiile popoarelor şi, precum iei ouă părăsite, tot aşa am cuprins eu tot pământul. şi nimeni n-a scuturat aripile, n-a deschis ciocul şi nici n-a scos vreun ţipăt!
15. Oare securea este ea măreaţă faţă de cel ce o ridică sau ferăstrăul se înalţă împotriva celui ce-l mânuieşte? Ca şi cum varga ar da avânt celui care o ridică şi toiagul ar însufleţi braţul care îl duce!
16. De aceea Domnul Dumnezeu Savaot va trimite prăpădul în această voinică oştire asiriană şi sănătatea lor o vor mistui frigurile ca un pârjol.
17. Şi lumina lui Israel se va face foc şi Sfântul său o flacără şi va arde şi va mistui spinii şi bălăriile uscate, într-o singură zi!
18. Şi strălucirea pădurii lui şi a livezii lui va fi nimicită de sus şi până jos.
19. Copacii rămaşi din pădurea lui vor fi aşa de puţini la număr, încât şi un copil va putea să-i numere.
20. În vremea aceea rămăşiţa lui Iuda şi cei scăpaţi din casa lui Iacov nu se vor mai sprijini pe cel ce i-a lovit, ci se vor sprijini, cu credinţă, pe Dumnezeu, Sfântul lui Israel.
21. O rămăşiţă din Iacov se va întoarce la Dumnezeul cel puternic.
22. Chiar dacă poporul tău, Israele, ţar fi ca nisipul mării, numai o rămăşiţă se va întoarce. Nimicirea este hotărâtă de dreptatea cea nemăsurată.

23. Această poruncă de nimicire, Domnul Dumnezeu Savaot o va împlini în tot cuprinsul ţării.
24. Pentru aceasta, aşa zice Domnul Dumnezeu Savaot: "Poporul Meu, care locuieşte în Sion, nu te teme de Asiria, care te loveşte cu toiagul pe care îl ridică asupra ta, ca altădată Egiptul.
25. Dar, peste puţină vreme, urgia va înceta şi mânia Mea îi va nimici".
26. Domnul Savaot ridica-va asupra lor un bici, ca atunci când a bătut pe Madian la stânca Oreb şi Îşi va întinde toiagul Său spre mare şi-l va ridica precum l-a ridicat asupra Egiptenilor.
27. În vremea aceea va ridica povara de pe umerii tăi şi jugul de pe grumajii tăi.
28. Vine din latura Rimonului şi ajunge la Aiat, trece la Migron, la Micmas lasă poverile sale de drum.
29. Ei au trecut pasul şi noaptea au rămas la Gheba. Rama este înspăimântată, Ghibeea lui Saul a luat-o la fugă.
30. Urlă fiică a lui Galim, ia aminte Laişa, răspunde-i tu, Anatot.
31. Madmena se împrăştie, locuitorii din Ghebim au luat-o la fugă.
32. O zi va sta la Nob, ameninţă cu mâna muntele Sionului şi colina Ierusalimului!
33. Iată că Domnul Dumnezeu Savaot frânge crengile dintr-o lovitură năprasnică: vârfurile sunt tăiate şi crengile de sus date jos.
34. Desişul pădurii cade sub lovituri de unelte de fier, cedrii Libanului se prăbuşesc la pământ."

Isaia - Capitolul 10

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

masa de bucatarie


Am gasit la ghena o bucata de blat de mobila de bucatarie. Si mi-a venit o idee: sa o transform intr-o masuta mica pentru ca si bucataria asta (unde stau momentan) este foarte mica...

joi, 17 ianuarie 2013

marți, 15 ianuarie 2013

Testament

"Mai am un singur dor
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin..."

Mai am un singur dor - M.Eminescu



"1. Şi mi-a arătat, apoi, râul şi apa vieţii, limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului,
2. Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.
3. Nici un blestem nu va mai fi. Şi tronul lui Dumnezeu şi al Mielului va fi în ea şi slugile Lui Îi vor sluji Lui.
4. Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor.
5. Şi noapte nu va mai fi; şi nu au trebuinţă de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină şi vor împărăţi în vecii vecilor."

Capitolul 22 - Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul

Nu exista moarte mai frumoasa si mai onorabila decat cea pentru Dumnezeu Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu din Ceruri; Moartea pentru Dragoste, Moartea pentru Adevar.
Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, ma va aduce din nou la Viata.

luni, 14 ianuarie 2013

Bancherii evrei împotriva României Mari

Rothschild şi Baruch la Conferinţa de pace de la Paris, 1919. Deşi victorioasă după primul război mondial, României nu i s-a permis să participe la masa negocierilor de pace de la Paris, în calitate de partener, în cadrul aşa-zisei “Conferinţe de Pace” din 1919. Această întrunire a fost de fapt coordonată şi condusă din umbră de către “consilierii” secreţi evrei ai reprezentanţilor celor trei mari puteri: Statele Unite ale Americii, Anglia şi Franţa.

“Consilierul” preşedintelui S.U.A., Woodrow Wilson, a fost bancherul evreu american Bernard Baruch, care a avut un rol deosebit de activ în întreg scenariul primului război mondial. În acelaşi timp “consilierii” primului ministru al Angliei, David Lloyd George, era un membru al familiei Rothschild, anume Philip Sassoon, iar al primului ministru francez, Georges Clemenceau, era chiar bancherul evreu Jeroboam Rothschild (deghizat sub numele Georges Mandel).



Deşi înregimentat în tabăra ocultei iudeo-masonice, preşedintele american Wilson, dezvăluise cu câţiva ani mai devreme, în 1913, situaţia de fapt:

“De când am intrat în politică, mulţi oameni mi-au încredinţat opiniile lor. Unii din cei mai importanţi oameni din Statelor Unite ale Americii se tem de ceva sau de cineva. Ei ştiu că există undeva o putere atât de organizată, atât de solidă, de atentă, de concretă, universală, încât preferă să vorbească în şoaptă atunci când îşi exprimă dezaprobarea” (W. Wilson, The New Freedom).

Majoritatea analiştilor consideră mărturisirea voalată a preşedintelui S.U.A., Woodrow Wilson, drept mărturia faptului că în 1913 Statele Unite Americane erau deja la cheremul ocultei universale.

Benjamin Freedman, un evreu creştinat, este cel care a demascat, la nivelul istoriei, marea conspiraţie “khazară”, prin care evreii sionişti acţionează pentru a-şi subordona întreaga civilizaţie. B. Freedman şi-a petrecut viaţa în oligarhia şi în cercurile sioniste evreieşti şi, astfel, fusese strâns asociat cu Bernard Baruch, cu Samuel Untermayer şi cu preşedinţii marionete ai S.U.A. mânuiţi de aceştia.

Iată dezvăluirile lui Benjamin Freedman referitor la situaţia primului război mondial şi la rolul ocult jucat de evreimea sionistă: Germania a oferit la un moment dat Marii Britanii condiţii de pace extrem de avantajoase: încheierea păcii cu revenirea la situaţia de dinainte de război, favorabilă Angliei. Guvernul britanic se gândea serios să le accepte, când în octombrie 1916 sioniştii din Londra, reprezentanţi ai evreimii est-europene (inclusiv din România), au împiedicat încheierea păcii, promiţând Marii Britanii o victorie care va fi obţinută de Statele Unite ale Americii (care, la acea dată, nu intraseră în primul război mondial şi nu erau în conflict cu nimeni), cu condiţia ca Marea Britanie să le dăruiască sioniştilor Palestina (Israelul de azi), la care nici Marea Britanie, nici evreii din Europa răsăriteană (evrei khazari) nu aveau nici un drept natural.

În Statele Unite ale Americii, zice Benjamin Freedman, evreii deţineau pe atunci, (ca şi acum) presa de mare circulaţie. Ei urau Rusia ţaristă (care îi oprea pe evrei să acceadă la putere) şi-i doreau înfrângerea, motiv pentru care bancherii evrei de pe Wall Street, precum Kuhn şi Loeb, refuzau să finanţeze aliaţii Rusiei: Anglia şi Franţa. Dar imediat ce sioniştii au obţinut promisiunea că li se va “dărui” patria palestinienilor (pe care îi vor putea masacra şi izgoni pentru a-şi putea întinde statul lor “mesianic”), imediat, deci, toată presa americană, ce fusese până atunci pro-germană, dintr-o dată a descoperit că nemţii sunt “huni”, că taie mâinile copilaşilor de ţâţă cu baionetele şi alte asemenea fantezii. Nu se putea citi nimic altceva în presa americană decât despre cauza sfântă a războiului împotriva Germaniei. Marionetă a talmudiştilor, preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, a declarat război Germaniei, iar la Londra a fost semnată “Declaraţia Balfour”, prin care s-a dat sentinţa de moarte poporului palestinian.

Din acel moment, în S.U.A., ziarişti, scriitori, politicieni, bancheri evrei sau în subordinea acestora, se înhamă la construcţia Noii Ordini Mondiale, războiul mondial (primul război mondial) fiind considerat pârghia necesară demarării efective a bazelor nevăzute ale acesteia . În fond generoasă ca idee, noua ordine mondială cu un guvern mondial, era construită (şi încă mai este) de evrei pentru evrei, fiind forma cea mai îndrăzneaţă şi fanatică a naţionalismului religios israelit, sionismul. Noua Ordine Mondială nu a fost concepută pentru a oferi şanse egale tuturor naţiunilor, ci supremaţia uneia singure, cea evreiască.

Ce puteau însemna interesele naţionale ale românilor la 1919 pentru aceşti mari regizori ai istoriei universale decât un moft, un obiectiv neînsemnat sau, poate, chiar o piedică în scopurile “marelui plan”? Învingători pe frontul de luptă armat, românii nu puteau accepta că de fapt alţii sunt “adevăraţii” învingători, cum se auto-considerau evreii sionişti. Mai mult, deveniseră deja foarte incomozi prin marşul armatei române prin Transilvania, care s-a încheiat doar la Budapesta prin răsturnarea regimului iudeo-bolşevic (comunist) al lui Bela Kun. Or, comunismul era una dintre formulele de moment ale sionismului de a cuceri dominaţia lumii.

Preşedintele S.U.A. însuşi, Woodrow Wilson, se angajează în lucrarea ocultei iudaice de planificare a lumii postbelice, încă din anul 1917, anul revoluţiei iudeo-bolşevice din Rusia şi al intrării S.U.A. în primul război mondial. “Coincidenţa” este considerată de unii autori ca menită să zdrobească Germania spre a se da mână liberă iudeo-bolşevismului (cum am arătat, o variantă cameleonică a sionismului de a cuceri lumea) spre Europa, politică repetată fără nici o imaginaţie şi în al doilea război mondial, când ieşirea S.U.A. din neutralitate a decis victoria iudeo-bolşevismului în Europa şi a comunismului în China, Coreea şi Vietnam.

Din 1918, începând cu New York World, presa din S.U.A. sprijinea revoluţia iudeo-bolşevică, fără a lua poziţie pentru apărarea drepturilor omului “călcate sub cizmoacele pline de sânge ale comisarilor iudei”. Asasinarea a milioane de ruşi şi a altor naţii ce se opuneau comunismului era indiferentă presei americane, aservită cauzei evreieşti . Mai mult, un director al Federal Rezerve Bank scria în anul marilor masacre din Rusia, în ziarul mai sus citat: “Rusia ne arată drumul spre mari şi impetuoase schimbări ale lumii… mă bucur că se întâmplă aşa!”

Consilierul şi confidentul preşedintelui american Wilson era un anume “colonel” Edward Mandel House, care deja lansase din 1912 ideea răsturnării guvernelor şi a înlocuirii cu regimuri socialiste. Am arătat că tot sub acelaşi nume de Mandel, la “Conferinţa de Pace” de la Paris participase la culisele întrunirii, în calitate de “consilier” al prim-ministrului francez, bancherul evreu J. Rothschild, ceea ce ne îndreptăţeşte să credem că între cei doi a existat o legătură necunoscută istoriei. Oricum, în urma “Conferinţei” de la Paris, la 10 ianuarie 1920, sub presiunea preşedintelui Statelor Unite ale Americii s-a înfiinţat prima structură mondialistă, Liga Naţiunilor, al cărei pact România a fost nevoită să îl semneze. Cea mai mare contribuţie la acest eveniment a avut-o, la Paris, chiar Mandel House, acelaşi personaj care, ulterior, în S.U.A., a reorganizat Institutul de Afaceri Internaţionale sub numele de Consiliul pentru Relaţii Externe (cunoscutul C.F.R.), organizaţie care şi astăzi este unul dintre cele mai eficiente mecanisme de acţiune pentru instaurarea “Republicii Universale” condusă din umbră de evreii sionişti. Prin periodicul organizaţiei, Foreign Affairs, se susţine, din 1922, ideea unui guvern mondial, iar ofensiva ideologic-propagandistă se desfăşoară tot aici, pe planuri largi, cu începere din 1928: doctrinarii, ideologii, filozofii, sociologii, esteticienii iudei sau în solda iudaismului încep să precizeze conceptul de Nouă Ordine Mondială.

Sionismul a cunoscut întotdeauna două curente: primul dădea întîietate menirii mesianice a poporului evreu de a domni asupra tuturor celorlalte popoare ale lumii, iar al doilea – “refacerii” statului evreu, distrus din voinţă divină pentru nerecunoaşterea de către evrei a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Cele două curente au cunoscut partizani care s-au luptat între ei pentru supremaţie în cadrul colocviilor evreieşti, dar întotdeauna au ajuns prin a coexista şi chiar prin a se sprijini reciproc, astfel încât, finalmente, cele două tendinţe sunt mai degrabă două direcţii ale acţiunii sioniste.

Astfel, la “Conferinţa de Pace” de la Paris din 1919 a participat la un moment dat şi o “delegaţie” compusă din 117 evrei şi condusă de Bernard Baruch (care mai avea şi rolul ocult de consilier al preşedintelui american, de unde rezultă regia evenimentelor). Relatarea îi aparţine lui Freedman:

“Am fost unul dintre ei şi ştiu cum s-au petrecut lucrurile. Delegaţia a scos la iveală Declaraţia Balfour prin care i se promisese Palestina, iar nemţii şi-au dat atunci seama că tot măcelul pe care-l suferiseră şi toată suferinţa la care erau supuşi, cu ţara ciopârţită şi populaţia epuizată de birurile crunte impuse nemţilor ca reparaţii de război îşi au rădăcina în târgul în virtutea căruia evreii din răsăritul Europei puteau folosi forţa financiară şi militară a marilor puteri pentru ca să practice genocidul împotriva palestinienilor”.

Însă manipularea “Conferinţei de Pace” de la Paris de către evreii sionişti nu era îndreptată doar împotriva nemţilor sau palestinienilor, ci împotriva întregii civilizaţii creştine, ale cărei rosturi trebuiau reaşezate astfel încât oculta evreiască internaţională să facă un pas important către dominarea şi subordonarea întregii lumi. O astfel de soartă îi era rezervată şi României, învingătoare în război, cu sute de mii de morţi, dar ale cărei interese erau tratate ca secundare faţă de cele ale evreilor din ţară.

Dar iată mecanismele acestei mari regizări a istoriei moderne a lumii, regie şi conspiraţie ce a condus la înfiinţarea Ligii Naţiunilor Unite, embrionul unui viitor guvern mondial condus din umbra de casta ocultă a bancherilor şi sioniştilor evrei şi impusă de preşedintele american Wilson prin “Declaraţia” în 14 puncte, concepută ca sistem de principii al “Conferinţei”:

Pentru coordonarea lucrărilor Conferinţei a fost instituit, ca autoritate supremă, un Consiliu “de Zece”. El era alcătuit din câte doi reprezentanţi – primul ministru şi ministrul de Externe – ai celor cinci mari puteri învingătoare: Franţa, Anglia, Statele Unite, Italia şi Japonia. La sfârşitul lunii martie însă, din Consiliul “de Zece”, şi-a făcut apariţia un Consiliu Suprem, denumit Consiliul ,celor Patru”, format din Georges Clemenceau (Franţa), Woodrow Wilson (S.U.A.), David Lloyd George (prim-ministru al Angliei) şi Emanuele Orlando (prim-ministrul Italiei). Ca un fapt nu lipsit de importantă, este de reţinut că “Cei Patru” făceau parte, cu grade înalte, din organizaţiile masonice ale ţării lor.

La Paris, stilul dictatorial a fost folosit şi faţă de aliaţii mai mari, dar cu atât mai mult faţă de cei mai mici, aşa cum a fost cazul României, iar cei care au dictat “Pacea”, au trasat graniţele Europei şi au impus sisteme şi practici politice pe măsura intereselor lor au fost Clemenceau, Wilson şi Lloyd George, fiecare dintre ei fiind însă asistat de consilierii de taină evrei, a căror contribuţie a fost hotărâtoare în deciziile impuse de “Cei Trei Mari”.

În aparenţă, delegaţia americană era condusă de preşedintele Wilson, dar cel fără consimţământul căruia nu se lua nici o hotărâre era “colonelul” House, un personaj misterios, reprezentantul intereselor organizaţiilor masonice americane. Un al doilea consilier al preşedintelui Wilson a fost Bernard Baruch, bancherul american-evreu care în timpul ostilităţilor avusese în subordine departamentul industriei de război, iar la alegerile din 1912 şi 1916 finanţase campania electorală pentru alegerea preşedintelui.

Consilierul de taină al lui Clemenceau era Georges Mandel, numele lui adevărat fiind însă Jeroboam Rothschild, iar Lloyd George îl avea alături pe Sir Philip Sassoon, descendent în linie directă din Amschel Rothschild, întemeietorul binecunoscutei dinastii de bancheri evrei. La lucrările Conferinţei el purta titlul de secretar particular al primului ministru şi în această calitate lua parte la cele mai secrete consfătuiri ale “Consiliului Suprem” al Conferinţei de Pace.

România era reprezentată de primul ei ministru, Ion I.C. Brătianu, dar “Aliaţii” contestau legitimitatea pretenţiilor noastre teritoriale. Ei nu erau dispuşi să recunoască unirea Basarabiei cu România, nu erau dispuşi să recunoască apartenenţă Banatului la România. Greutăţile cu care s-a confruntat delegaţia română au fost provocate, în general, de “Statutul Minorităţilor” care ne-a fost impus, şi în special de veşnica problemă a încetăţenirii evreilor, la care aceştia aspirau pentru a-şi putea asigura averile dobândite prin camătă, speculă şi negoţ.

La 12 februarie 1919, Brătianu scria de la Paris către Bucureşti:

“Evreii de aici, sub influenţa sugestiilor şi a documentării primite [de la evreii] din România, consideră decretul nostru de naturalizare ca neîndestulător. Ei obiectează că naturalizarea rămâne individuală, pentru că e supusă la formalităţi complicate… Am avut lungi convorbiri în această privinţă cu Edouard de Rolhschild şi cu Israel Levy, marele rabin al Franţei… Chestiunea evreiască, problemă internaţională prin definiţie, cu multiplele şi variatele ei legături, care îngreuiase atât de mult situaţia României Mici la Congresul de la Berlin, se aşează acum în calea noastră la Conferinţa de Pace din Paris”.

La rândul său, Constantin Kiriţescu în Istoria războiului venirii reîntregirea României, scria:

“Culoarele Conferinţei de Pace [de la Paris] erau pline de oameni de afaceri care adulmecau în România o pradă bogată şi uşor de apucat, dacă se exploatau greutăţile politice în care se zbătea. Ei erau susţinuţi în prima linie de Hoower, dictatorul alimentaţiei, care nu se sfiia să ameninţe făţiş cu suprimarea ajutorului alimentar pe care Statele Unite îl acordă României -ca, de altfel, şi altor state aflate în suferinţă [după război] – dacă aceasta manifestă intransigenţă la propunerile oamenilor de afaceri americani. În special, petrolul român excita, în primul rând, interesul businessmen-ilor americani, în cap cu influenta, societate Standard Oil [componentă a ocultei financiare], în culisele Conferinţei, pluteşte un pronunţat miros de emanaţii de petrol”.

Dar cea mai categorică descriere a situaţiei aparţine profesorului englez R.W. Seton Watson de la Universitatea din Londra, care, referindu-se la “tendinţele încă nelămurite ale Conferinţei de la Paris”, o aminteşte şi pe aceea de “încercare de a smulge României concesiuni industriale foarte însemnate în folosul unui grup de financiari evrei americani, sub ameninţarea de a pierde sprijinul Americii la Conferinţă”.

Aproape concomitent cu desfăşurarea acestor evenimente de la Paris din 1919, soldate cu importante capitulaţii româneşti, în România se năştea Legiunea Arhanghelului Mihail, organizaţie condusă de Corneliu Zelea Codreanu, anti-sovietică şi anti-evreiască, care avea să se implice într-un război sângeros cu oculta evreiască mondială.
Consiliul Afacerilor Externe (C.F.R.), cu adresa actuală în Harold Pratt House pe East 68th Street în New York, a fost înfiinţat în 1921. Din anul 1922, C.F.R a demarat editarea publicaţiei Afaceri Externe.

Conform paginii de internet a Consiliului (http://foreignaffairs.org), acesta s-a înfiinţat atunci când “câţiva participanţi americani la Conferinţa de Pace de la Paris au decis că este cazul să se familiarizeze cât mai mulţi americani cu responsabilităţile şi obligaţiile internaţionale în continuă creştere ale Statelor Unite”. În 1921, când a fost fondat, Consiliul Afacerilor Externe (C.F.R.) era dominat de bancherul J.P.Morgan, care la rândul său era un tentacul al caracatiţei Rothschild. Consiliul a fost creat de evrei, care au manipulat Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, iar la ora actuală este în spatele acţiunilor mondialiste, fiind încă controlat de evrei. “Instituţiile internaţionale concepute în 1945: O.N.U., Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, au fost anticipate în studiile făcute de Consiliul Afacerilor Externe.” (New York Magazine, 7 Octombrie 1996).

După cum rezultă din raportul anual al C.F.R., 284 din membrii săi sunt oficiali ai guvernului Statelor Unite.

“Orice organizaţie care se poate lăuda că 284 dintre membrii săi sunt oficiali ai guvernului Satelor Unite ar trebui să fie bine cunoscuta. Şi totuşi majoritatea americanilor nu au auzit niciodată de Consiliul Afacerilor Externe. Una dintre explicaţiile acestei situaţii este faptul că 171 de jurnalişti, corespondenţi şi directori executivi în comunicaţii sunt în acelaşi timp membri ai Consiliului Afacerilor Externe şi nu scriu despre organizaţie.” (John McManus, Cine conduce America?)

sursa: foaienationala.ro

duminică, 13 ianuarie 2013

ajutor in bucatarie...

"Fie ca esti bucatar amator, fie ca esti la stadiul in care te pricepi putin, stii bine ca gatitul lasa in urma tone de vase si oale la spalat. Iar pe unele dintre ele mai gasesti si marturiile nereusitelor culinare: o friptura arsa, un sos prins de tigaie sau cutite patate.
Cel mai rau afectate de trecerea dezastrelor sunt oalele si tigaile din otel inoxidabil, care in timp isi pierd stralucirea. Le poti face sa arate ca noi cu ceea ce ai prin frigider sau prin camara. Uite ce trucuri trebuie sa stii.
- Castravetele, taiat felii, este bun pentru a da stralucire oalelor din otel inoxidabil, tigailor si chiar si chiuvetei metalice. Foloseste-l si pentru a sterge urmele lasate de copii pe pereti, functioneaza ca o guma de sters.
- Ceapa este ideala pentru curatarea gratarului. Incinge-l bine, taie o ceapa in doua si cu ajutorul unei furculite sau a unui cleste de gratar, freaca bine grilajul ca sa scapi de grasimea arsa de pe el.
- Ketchup-ul este remediul pentru oalele, ibricele sau tigaile din cupru care si-au pierdut stralucirea. Aciditatea naturala din rosii va face ca obiectele din cupru sa straluceasca.
- Cafeaua macinata este o solutie pentru curatarea grasimii de pe oale. Va functiona ca un scrub daca freci cu ea suprafetele grase. De asemenea, poti folosi cafea macinata ca sa scapi de mirosurile neplacute din frigider.
- Uleiul de masline poate fi folosit pentru a lustrui oalele si tigaile din otel inoxidabil. Este bun si pentru curatarea obiectelor din fonta daca il amesteci cu putina sare grunjoasa si apoi freci suprafata murdara.
- Sarea este cel mai bun agent natural de degresare si te va scapa de petele si urmele de pe tocatoarele din lemn. In plus te poate scapa de o pata de vin de pe fata de masa daca aplici imediat sare in acel loc.
- Otetul alb este o solutie pentru curatarea suprafetelor. In general, este bine sa faci un amestec dintr-o parte apa si o parte otet. Te va ajuta sa faci paharele sa straluceasca si sa dispara petele neplacute de apa de pe ele.
- Pliculetele de ceai (de orice fel), dupa ce s-au racit, pot fi folosite pentru a curata suprafetele din lemn ale dulapurilor din bucatarie, in timp ce o laveta inmuiata in ceaiul racit poate fi folosita pentru a da stralucire mobilei. Explicatia sta in taninurile pe care ii contine ceaiul si care ajuta la curatare.
- Nucile sunt bune pentru a elimina zgarieturile de pe mobila pentru ca au uleiuri naturale. Taie un miez de nuca in doua si cu partea taiata freaca deasupra zgarieturii.
Cojile de banana sunt bune pentru curatarea argintariei. Piseaza cojile cu putina apa, astfel incat sa obtii o pasta cu care sa freci cutitele si furculitele din zestrea bunicii."

sursa: foodstory.ro

miercuri, 9 ianuarie 2013

vineri, 4 ianuarie 2013

''După dealuri'' = Monahismul românesc = practici necurate şi crimă ?!?

"Evenimentul „Les filmes de Cannes à Bucharest” s-a încheiat cu premiera filmului românesc După dealuri (2012), în regia lui Cristian Mungiu, care a obţinut premiul pentru scenariu. Şi bucuria mare a fost că pelicula avea subtitrare în franceză, aşa că am putut să înţeleg replicile, care în română sună execrabil, banda sonoră, ca la orice film românesc, fiind un fiasco. Limba pe care o vorbesc personajele este ininteligibilă, o moldovenească de peste Prut, ca în filmul Legiunea străină a lui Daneliuc, care chiar a vrut să ridiculizeze un astfel de limbaj.
Dar la Mungiu totul este grav, sentenţios, apăsat, teatralizat, ca în Baltagul lui Mircea Mureşan sau ca în Năpasta lui Alexa Visarion. Dacă nu ar fi fost subtitrat, mie la sută filmul lui Mungiu nu ar fi luat premiul pentru scenariu, fiindcă, prin absurd, dacă juriul ar fi cunoscut limba română, nimeni nu ar fi înţeles nici un sfert din text. Şansa acestui limbaj păsăresc, ieşit din sudoarea celor ce mungesc, este că apare în faţa străinilor subtitrat într-o curată limbă franceză sau engleză, unde nu transpar particularităţile de limbă, neaoşismele personajelor.
Dar dincolo de altoiul şi alterările lingvistice, îngroşate la maxim de actori, aleşi să pară cât mai butucănoşi, filmul este o mostră de teatralitate, de realism socialist, semănând cu Golgota lui Mircea Drăgan şi alte filme teziste, în care narativitatea este liniară. Dar După dealuri este mult mai modest. Cazul Tănacu a fost arhimediatizat, prin televiziune, prin cărţi, prin sute de articole, prin spectacolul lui Andrei Şerban, a creat o întreagă isterie mediatică. Iar acum, iată, vine şi acest film. Qui prodest?
Ce vedem? O fată, pe nume Alina (Cristina Flutur), care vine din Germania, unde lucrează, la prietena sa, Voichiţa (Cosmina Stratan), cu care a crescut la orfelinat şi a avut o relaţie. Vine s-o ia şi pe ea acolo, la muncă, dar Voichiţa şi-a găsit vocaţia, în credinţă, şi familia, în măicuţele de la mănăstire şi în preotul paroh, pe care, crede Alina, Voichiţa îl iubeşte. Şi ea face tot efortul de a o recuceri pe iubita sa din orfelinat. Dar Alina nu are nimic în comun cu religia, cu credinţa.
Pe poarta mănăstirii pe care intră scrie că străinii de religia ortodoxă nu au ce căuta aici. Dar Alina e străină de orice religie, deşi în Germania s-a atins cu catolicismul. Oricum, e o ne-ortodoxă şi deci o păcătoasă. Ea nu crede în Dumnezeu şi în toate canoanele pe care le întâlneşte aici.
Ar fi fost un fel de Viridiana sau Agnes, ori o „maica Ioana a îngerilor” (vezi capodopera lui Jerzy Kawalerowicz, un adevărat film despre exorcizare şi iubire), dacă actriţa ar fi fost seducătoare, dacă ar fi fost întruchiparea păcatului erotic, dar ea se manifestă cum arată, primitiv, brutal, fiindcă e bolnavă, aude o voce, cum îi explică ea doctorului la spitalul unde ajunge după ce are o criză de epilepsie, cum spun măicuţele. Care se dovedesc bune legătoare. Ştiu adică să o lege, să-i lege mâinile, picioarele, gura, să o facă precum o paparudă. Dar Voichiţa se roagă de preot (Valeriu Andriuţă) şi Alina este reprimită la mănăstire.
Dacă regizorul ar fi fost artist, găsea în această poveste o idee în genul lui Buñuel şi am fi avut în Alina tema „diavolul la mănăstire” sau „îngerul exterminator”. Un artist pornea de la caz mai departe, nu relua şi pe peliculă un caz ajuns la saturaţie mediatică. Dar aşa, Alina lui Mungiu (încă nu Pippidi) pare anacronică, cel mult o rebelă, care nu înţelege nimic din canoanele mănăstireşti. Singurul ei mobil este s-o recucerească pe Voichiţa, deşi nici acest lucru, ca atracţie erotică, nu e pregnant (e doar sugerată vag o relaţie homosexuală, dar aşa ceva se petrece pretutindeni în monahism, nu numai la noi).
Totul este confuz, scenariul e scris grăbit, fără nici o idee. Cum o fi luat oare premiul în detrimentul altor scenarii de valoare, precum cele după care s-au făcut filmele Holy Motors şi Cosmopolis?! Fiindcă e ceva absurd, incredibil, să dai premiul pentru scenariu original când este vorba de o ecranizare sau o adaptare după două cărţi scrise de Tatiana Niculescu-Bran! Categoric, Festivalul de la Cannes nu mai are nici o credibilitate. Totul este doar ambalaj, de aceea, atât timp cât va fi la cârma acestui festival, filmul european nu va avea nici o şansă în faţa filmului american. În cazul lui Mungiu e şi mai grav, fiindcă el plagiază, nu interpretează. Şi antecedente are. La 432 a fost acuzat că a furat scenariul altcuiva, iar la Tovarăşi, frumoasă e viaţa!, chiar s-a demonstrat că a plagiat frază cu frază o povestire a lui Ioan Cărmăzan, care nu l-a dat pe Mungiu în judecată din înţelegere pentru un tânăr cineast şi spunând că acest plagiat îl consideră „o pomană pentru sufletul lui tata”!
Apoi, Mungiu nu ştie să lucreze cu actorii. Şi sunt şi prost distribuiţi. Actorii joacă otova, ca nişte executanţi, de umplutură, ca în scenele de la spital sau poliţie (de pildă, ce caută acolo alde Sapdaru sau Iosifescu?!). Cristian Mungiu a urmărit să spună „adevărul” despre cazul Tănacu, o gravă eroare. Nici Dumnezeu nu deţine adevărul într-un hăţiş mănăstiresc. Vezi ce a ieşit din Il nome della rosa. De aceea, a tratat subiectul sec, reportericeşte, dovadă că sentinţele sunt date de doctoriţa care constată decesul Alinei, cât şi de ancheta poliţiei, total inutilă. Fără ea, filmul ar fi câştigat în valenţe dramatice. Dar ceea ce e dramatic, se pierde prin burta finală. Aşadar, cineastul a fost determinat de o atitudine deloc estetică. El a făcut un “business” cu acest subiect, nu a urmărit decât să şocheze Occidentul.
Cu ce? Cu ironizarea practicilor mănăstireşti, spre amuzamentul păcătoşilor din sală. Aceste practici însă, în tot dogmatismul lor, sunt de o frumuseţe rară. Eu am scris un roman, Un blestem numit Electra, despre cum au ele loc în mănăstirile de maici (acţiunea se petrece la mănăstirea Buciumeni), iar într-o altă carte, Un păcătos la Athos, cum se petrec în sânul călugăresc.
Dar aici, la Mungiu, Alina (era să scriu Pippidi) nu face nici un efort să înţeleagă aceste practici, ea nu înţelege de ce Voichiţa stă noaptea şi se roagă în biserică în loc să doarmă. Nici Voichiţa, nici maica stareţă (Liliana Mocanu, soţia regizorului) şi nici preotul nu-i explică. O tradiţie creştină milenară nu se înţelege peste noapte. E nevoie de o imensă dragoste să înţelegi de ce călugării de la Vatopedu, de exemplu, se roagă noaptea la Dumnezeu pentru toţi oameni, să le ierte păcatele.
Evident că după cum se manifestă, Alina pare nebună. Ba, aşa cum zic măicuţele, posedată de „necuratu”. E şi firesc să zică aşa când o văd că intră în altar, că îl agresează pe preot, că sparge icoana sfântă, că le ironizează pe măicuţele care citesc canonul păcatelor sau îi citesc din Sfânta Scriptură. Ea e mereu revoltată. De ce? Fără nici un motiv. Şi nimeni nu-i explică de ce femeile nu au voie să intre în altar, canon impus de însăşi Maica Domnului pe Muntele Athos.
Dar aşa cum acest lucru nu este ştiut de regizor, nu are cum să-l ştie nici Alina sau preotul de după dealurile moldave. În asemenea context de ignoranţă, e firesc ca Alina să săvârşească la fiecare pas un păcat sau o blasfemie, cum zice popa, fără să-i explice. Înainte de a-şi propune să facă acest film, Mungiu ar fi trebuit să citească măcar nuvela Păcat a lui Caragiale şi să ia cunoştinţă de filmul lui Jean Mihail tras după ea în anul 1924.
Atitudinea Alinei are o singură explicaţie în film, că ea în orfelinat a făcut karate, cum tot spune Voichiţa. De aceea e atât de forţoasă, de războinică, precum Alina Pippidi (posibilul model al regizorului). Şi e firesc ca, prin toate aceste reacţii, să introducă panică în mănăstire. Şi celelalte măicuţe sunt tulburate, nu mai au linişte, văd diavolul peste tot; până şi într-un lemn pe care îl despică pentru foc, maica Antonia vede diavolul. Nu există decât o soluţie, ca Alina să dispară, să le lase în pace. Dar mereu Voichiţa se roagă de maica stareţă şi de preot să n-o alunge, fiindcă Alina are nevoie de Dumnezeu şi dacă Dumnezeu n-o ajută, atunci cine?
Dar crizele continuă, Alina devine un pericol pentru mica obşte şi atunci măicuţele construiesc un fel de pat din scânduri pe care o aşează cu forţa, o bat bine şi o leagă cu lanţuri. Degeaba strigă Alina „Lăsaţi-mă să plec!”. Ele o schingiuiesc. Ca într-un fel de delir. Şi parcă îi bat cuie în mâini, în tălpi, dar totul e o cacealma. Nu o răstignesc, aşa cum se întâmpla în spectacolul lui Andrei Şerban. Acolo era vorba de demonizare, de exorcizare, aici, dimpotrivă, totul e sec, fără nici o explicaţie, măicuţele o leagă cu lanţuri şi o închid într-o cameră, unde Alina moare. Îşi revine un moment, apoi cade deodată, nu aşa cum s-a întâmplat în realitate, când măicuţa „demonizată” a fost ţinută zile întregi răstignită şi înfometată.
Nota bene, aici Alina nu este o măicuţă, este o karatistă imigrantă. Ea este doar schingiuită. Şi, aşa cum se întâmplă la noi, ambulanţa vine prea târziu. Când ajunge la spital, doctoriţa de serviciu constată moartea, strigând la maica stareţă şi la Voichiţa care au însoţit-o pe Alina că măicuţele sunt nişte criminale, că le dă pe mâna poliţiei şi justiţiei. Au ucis o fată de 25 de ani, trebuie să plătească. Această sentinţă nu face parte dintr-un film artistic, ci dintr-un documentar, aşa cum este tratat în final acest caz. Ba, atitudinea regizorului iese şi mai clar în evidenţă, atunci când doctoriţa le spune maicilor: „Mai bine merg în iad decât să ajung la rugăciunile voastre”. Ceea ce era de demonstrat, tezismul acestui film.
Excluzând tot ce ştim despre cazul Tănacu, excelent problematizat de Andrei Şerban, scenariul acestui film ne prezintă un caz absurd, fără cap şi coadă, ca un fapt divers. Regizorul nu se ridică la idee, nu este pătruns de spirit religios sau filosofic, să problematizeze o astfel de situaţie cu totul particulară. Nimeni nu înţelege nimic, de ce s-a făcut un astfel de film. De ce regizorul nu s-a documentat, să trăiască un timp în mediul monastic, să afle că orice mănăstire de maici are o maică stareţă şi un preot, dar aici, culmea, preotul e considerat stareţul mănăstirii!? Un sigur lucru reiese cu claritate că regizorul condamnă ortodoxismul, biserica ortodoxă, practicile ei mănăstireşti, fanatismul religios, care au dus la o asemenea faptă. Străinii nu reţin decât o lume urâtă, barbară, a monahismului românesc. E o pagină de ev mediu bisericesc, un creştinism abrutizat, o lume cu totul înapoiată.
Filmul este modest, tratat în manieră realistă, un realism însă rudimentar, primar. Poate de aceea interpretele principale au şi fost onorate cu un premiu. Regizorul nu apelează la nici o metaforă, limbajul cinematografic este sec, alb-negru, ca în tragedia antică. Dar fără rafinamentul acelui limbaj antic. E o atmosferă de un fals bigotism.
O sclipire diferită am văzut în ochii actriţei Cosmina Stratan, când Alina se duce, iar preotul rosteşte o lepădare de blestem, cuvinte care devin deodată de neînţeles pentru ea. Şi Voichiţa pare să aibă o revelaţie, să o înţeleagă mai mult pe Alina decât cuvintele citite din Sfânta Scriptură. Şi deodată, revoltată, pleacă de acolo, din biserică. Şi iese afară, se duce pe un deal, lângă un copac asemănător cu măslinii de la Ierusalim. Şi credeam că, asemenea lui Iuda, se va spânzura. Dar nu se întâmplă acest lucru, aşa cum nu există în tot filmul nici o metaforă la răstignire sau o aluzie la alt simbol creştin.
Regizorul nu este un artist, este un ilustrator. Totul e tratat plat, otova, în acest film, de parcă ar fi o comandă a partidului de la Cannes."

sursa: Grid Modorcea - ziaristionline ; Curentul

Mișcarea Legionară

Legiunea Arhanghelului Mihail, numită și Mișcarea Legionară, a fost înființată în România interbelică, la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu - în urma rupturii dintre acesta și mentorul și principalul său susținător, A.C. Cuza - ca o organizație paramilitară teroristă de orientare naționalistă-fascistă, creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS, cu un caracter mistic-religios, violent anticomunist, antisemit și antimasonic.
Alături de Codreanu, supranumit „Căpitanul”, fondatori ai Mișcării Legionare au mai fost Ion Moța, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu și Ilie Gârneață, dar dominarea „Căpitanului” era absolută, inalienabilă, indisputabilă, iar criticarea sa era pasibilă cu moartea (vezi asasinarea lui Mihai Stelescu).
După asasinarea lui Codreanu în aprilie 1938 conducerea Legiunii a fost preluată de Horia Sima.
La 4 septembrie 1940 Legiunea s-a aliat cu Ion Antonescu, formând „Statul Național-Legionar” în al cărui guvern legionarii constituiau principala forță politică.
Horia Sima a amplificat campania de asasinate politice, economice, rasiale și de interese personale, campanie care a culminat cu Rebeliunea legionară din ianuarie 1941, o lovitură de stat eșuată împotriva lui Antonescu și a armatei române. Înlăturată de la guvernare (Horia Sima și alți fruntași legionari s-au refugiat în Germania). Deși practic a fost dizolvată, Legiunea s-a scindat în două grupuri antagoniste, „simiștii” lui Horia Sima și „codreniștii” conduși Ion Zelea Codreanu (tatăl lui Corneliu).

Istoric

La 9 februarie 1920 a apărut la Iași ziarul „Garda Conștiintei Naționale” în care Codreanu și Constantin Pancu au publicat „Crezul socialismului național-creștin”. Sintagma „creștin” corespundea mentalității codreniste ca un adaus la curentul politic nazist (național-socialist, în germană Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei - 1919-1945, unde cuvântul nazi provine de la prescurtarea numelui național-socialism - Nationalsozialismus) importat din Germania.
În zilele de 4-6 septembrie 1920 a avut loc la Cluj primul congres al studenților din România Mare. Corneliu Codreanu, în fruntea unui grup de studenți naționaliști, a izbutit să impună congresului hotărârea de eliminare a evreilor din organizațiile studențești.
La 10 decembrie 1922 Codreanu a organizat un congres al studenților simpatizanți, la Facultatea de Medicină din București, care a emis o moțiune prin care se cerea numerus clausus pentru studenții evrei în universități și a fost criticată „acțiunea politică a democrației francmasonice”. Congresul s-a încheiat cu o manifestație pogromistă în cartierul Văcărești, împrăștiată de jandarmi.
La 8 Octombrie 1923 Corneliu Codreanu a convocat în casa lui Nicolae Dragoș din str. 13 septembrie nr. 41, București, o grupă de colaboratori care a decis „să pedepsească pe vinovații principali care au prigonit studențimea și au trădat interesele țării în favoarea evreilor, prin împușcarea politicienilor trădători și a plutocraților evrei”. Participanții la „Complotul din Dealul Spirii”, Corneliu Codreanu, Ion I. Moța, Ilie Gărneață, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leonida Bandac, Vernichescu, Traian Breazu, Nicolae Dragos, dr. C. Danulescu și Ion Zelea Codreanu au fost arestați și internați la închisoarea Văcărești. Procesul care a avut loc în 1924 i-a achitat pe complotiști.
În închisoare, Codreanu a pus bazele „Legiunii Arhanghelului Mihail”, organizație pe care o va lansa oficial peste 4 ani, și a „Frăției de Cruce”, organizație a tinerilor școlari naționaliști până la 18 ani.
În anul 1929, la o adunare a șefilor de cuiburi Codreanu a numit un comitet de sfetnici numit Senatul legionar.
În anul 1930, din motive electorale, Codreanu creează „Garda de Fier”, „un gard împotriva expansiunii comunismului”, care urma să fie un fel de partid-umbrelă pentru racolarea altor partide în scopul prezentării la alegeri ca un front comun. Singurul partid care a aderat la acest front a fost Legiunea Arhanghelul Mihail.
În pragul alegerilor parlamentare din 1933 Codreanu a întemeiat - ca expresie politică a Mișcării Legionare - partidul Totul pentru Țară (prezidat de ing. Gheorghe Clime), „...Legionarii s-au pregătit de alegerile din țară cu un program atât de violent fascist, antisemit și antioccidental, încât liberalul I. G. Duca, însărcinat de rege să organizeze alegerile, a crezut de cuviință să interzică participarea la alegeri a Gărzii de Fier”[4]. La 10 decembrie 1933, Duca a scos Garda de Fier în afara legii. Membrii Gărzii au ripostat la 29 decembrie prin asasinarea premierului Duca în gara din Sinaia. Asasinatul a fost comis de un grup de trei legionari, denumiți ulterior Nicadori: Ion Caranica, Nicolae Constantinescu și Doru Belimace.
În procesul intentat asasinilor lui Duca, în afară de cei trei executanți au compărut și Codreanu, generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, Nichifor Crainic și alții sub acuzația de conspirație criminală, dar pe baza unor disputate circumstanțe atenuante, au fost achitați.
La 17 decembrie 1934, are loc Congresul Fascist de la Montreux- Elveția, unde delegatul ML, Ion I. Moța, propune o moțiune în chestiunea evreiască și congresul, in unanimitate, hotărăște „să combată acțiunea destructivă a evreilor”.
În alegerile din 1937, Legiunea a ieșit pe locul al treilea după Partidul Național Liberal și Partidul Național-Țărănesc, obținând 15,5% din sufragii. Carol al II-lea, care se opunea legionarilor, i-a ținut în afara guvernului până la aducerea la putere a generalului Ion Antonescu, la 5 septembrie 1940.
Codreanu a fost arestat, închis în aprilie 1938 și în luna noiembrie a aceluiași an, în timpul înscenării unei încercări de evadare, împreună cu un număr de legionari, a fost ucis de jandarmi (strangulat).
După asasinarea lui Codreanu, la conducerea ML a fost numit Horia Sima.
În martie 1939, Armand Călinescu a format un guvern nou, dar la 21 septembrie 1939 un comando de legionari l-a asasinat și pe el, potrivit declarațiilor legionare, ca pedeapsă pentru moartea lui Codreanu.
O anexă secretă a pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939 stipula că România va ceda teritorii în favoarea Uniunii Sovietice. În iunie 1940 Uniunea Sovietică a transmis României două ultimatumuri prin care cerea evacuarea imediată și necondiționată a Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a ținutului Herța. Guvernul român a cedat presiunilor sovietice și germane.
La 4 iulie 1940 este numit guvernul Ion Gigurtu, având în componență și câțiva miniștri legionari. Succesul Moscovei a determinat Ungaria să reclame revizuirea granițelor în Transilvania, iar Bulgaria a pretins retrocedarea Cadrilaterului. Puterile Axei au cerut părților implicate să-și rezolve problemele prin negociere directă sau arbitraj. Cedările teritoriale românești au fost facilitate de starea de derută și incapacitatea guvernului condus de Ion Gigurtu și a cercurilor conducătoare românești de a angaja acțiuni politice ferme, de a organiza măsuri de apărare națională. Lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea, faptul că a evitat un contact direct cu Hitler, deși se impunea o expunere personală, au întărit convingerea cancelarului nazist că acesta nu va întreprinde măsuri hotărâte ci va consimți treptat la toate pretențiile formulate. La 15 iulie 1940, Hitler îi adresează regelui Carol o scrisoare cu caracter ultimativ, avertizând asupra „gravelor primejdii la care s-ar expune dacă nu ar da curs cererii sale” de a începe tratative cu Ungaria și Bulgaria în vederea revizuirii frontierelor.
Ion Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa progermană și aderarea totală a României la Axa Berlin-Roma.
Articol principal: Dictatul de la Viena.
La 4 septembrie 1940, sub presiunea opiniei publice (o mare demonstrație a avut loc la București, manipulată de agitatori legionari), Carol al II-lea l-a chemat la putere pe generalul Ion Antonescu, demisionat din armată și aflat cu domiciliu forțat la mânăstirea Bistrița cu condiția să formeze un guvern de uniune națională. Horia Sima a încheiat o alianță cu Antonescu pentru constituirea unui guvern legionar și a unui „Stat Național-Legionar”. Partidele politice istorice au refuzat să participe oficial la guvernare alături de legionari (la procesul său, în 1946, Antonescu a declarat că guvernul de uniune națională nu a fost creat din cauza „poltroneriei” liderilor politici). De menționat că în perioada de domiciliu forțat Antonescu a purtat tratative cu Horia Sima prin intermediul prietenului, emisarului și avocatului său dintr-un jenant proces de bigamie, Mihai Antonescu. Generalul nu era sprijinit de vreun partid politic și fără sprijinul ML ar fi eșuat, așa că s-a văzut obligat să admită condițiile lui Horia Sima, inclusiv aderarea oficială la ML, apariții în public îmbrăcat în cămașă verde și diagonală (uniforma legionară), jurământul și salutul legionar.
A doua zi după formarea guvernului, Antonescu a cerut și a obținut anularea constituției și dizolvarea Parlamentului, apoi, printr-un puci reușit, l-a forțat pe regele Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său, voievodul Mihai (18 ani).
Ajunsă la putere, Legiunea a aplicat legi antisemite dure și jaful organizat al avutului minorității evreiești, însoțit de arestări samavolnice, schingiuiri și asasinate. Legionarii au asasinat și alți cetățeni români, neevrei, pe motive politice, „morale” (homosexuali reali sau presupuși) și adesea, din răfuieli personale. Aceste asasinate au afectat circa 2/3 români și 1/3 evrei, dar, comparativ cu procentul evreilor din totalul populației române, legionarii au ucis circa 20 de evrei la fiecare neevreu. („Cea dintâi problemă care ni se punea era aceasta: cine trebuie să răspundă mai întâi? Cine sunt mai vinovați pentru starea de nenorocire în care se zbate țara: românii sau jidanii? Am căzut unanim de acord, că cei dintâi și mai mari vinovați sunt românii ticăloși, care pentru arginții iudei și-au trădat neamul. Jidanii ne sunt dușmani și în această calitate ne urăsc, ne otrăvesc, ne extermină. Conducătorii români care se așază pe aceeași linie cu ei, sunt mai mult decât dușmani: sunt trădători. Pedeapsa cea dintâi și cea mai cruntă se cuvine în primul rând trădătorului și în al doilea rând dușmanului. Dacă aș avea un singur glonț, iar în fața mea un dușman și un trădător, glonțul l-aș trimite în trădător.”C.Z. Codreanu). Membrii Gărzii de Fier au pus la cale cel mai mare pogrom din istoria Munteniei, în care au fost uciși peste o sută de evrei, iar parte dintre aceștia au fost atârnați în cârlige la abator unde cadavrele le-au fost pângărite și mutilate. Carnajul de la abator a fost negat de autori negaționiști ca înscenare pusă la cale de Eugen Cristescu - șeful Serviciului Secret în timpul guvernării Antonescu; vezi mărturia scriitorului Ioan Ianolide, fost membru al Frățiilor de Cruce, organizația de tineret a Mișcării Legionare.
64 foști demnitari români au fost asasinați de Poliția Legionară în penitenciarul de la Jilava, iar Nicolae Iorga și Virgil Madgearu au fost torturați și asasinați fără să fi fost arestați. Deoarece printre asasinații la Jilava se găseau și adversari ai lui Antonescu (Mihail Moruzov ș.a.) și deși a fost informat despre ceea ce se pregătea (de Cristescu ș. a.), Antonescu a preferat să închidă ochii, pentru ca ulterior să declanșeze procesul legionarilor participanți la masacru. De menționat că în subsolul penitenciarului erau numeroși deținuți comuniști, aflați și ei în arest preventiv, dar care nu au fost afectați de comandoul legionar.
În ianuarie 1941, Horia Sima și legionarii au declanșat o lovitură de stat, un război civil, împotriva lui Antonescu și a armatei române. Antonescu a reușit să învingă în trei zile rebeliunea legionară, Legiunea fiind înlăturată de la guvernare. Hitler l-a sprijinit pe Antonescu, de la care se aștepta să atragă și să conducă România în războiul antisovietic, păstrându-i pe legionari ca pe o contrapondere, ca pe o amenințare menită să-i asigure fidelitatea conducătorului. Horia Sima și alți fruntași legionari s-au refugiat în Germania (unde au fost cazați în lagărele de concentrare Buchenwald, Dachau și Rostock, având însă o relativă libertate de mișcare).
Scindarea Mișcării Legionare
Eșecul Rebeliunii, atribuit de o parte dintre legionari sub conducerea tatălui lui Corneliu Zelea Codreanu, conducerii dezastruoase a lui Horia Sima și a campaniei anti-legionare pornită de Ion Antonescu a dus la scindarea ML în două grupări inamice, „simiștii” - rămași credincioși lui Horia Sima - și „codreniștii” sub conducerea lui Ion Zelea Codreanu. Divergențele, acuzațiile reciproce, altercațiile dintre cele două grupări antagoniste au continuat până la epuizarea fizică a implicaților.

Caracteristici

Ca și celelalte mișcări fasciste din Europa, ML a fost creată de Codreanu ca un răspuns, o parare față de amenințarea exportului de revoluție comunist de proveniență sovietică.
Despre originile mișcării, Neagu Djuvara scrie: „Mișcarea legionară a fost o mișcare autohtonă, născută din grupări studențești anticomuniste, între care una era condusă de Corneliu Zelea Codreanu”. În realitate, anticomunismul legionar s-a dovedit a fi o frazeologie lipsită de baze factice și menită să motiveze antisemitismul, având în vedere complexul de relații oculte dintre comuniști și legionari. „Să nu credeți, cum spun adversarii Mișcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului”, mai spune Djuvara.
În închisoarea Văcărești, unde era deținut împreună cu un grup de simpatizanți în urma „Complotului din Dealul Spirii”, (8 Octombrie 1923), Codreanu a pus bazele „Legiunii Arhanghelului Mihail”, organizație pe care o va lansa oficial peste 4 ani, și a „Frăției de Cruce”, organizație a tinerilor școlari naționaliști până la 18 ani. Cu această ocazie ia ființă primul „cuib” de legionari, prin ordinul nr. 1: „Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca șef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici”. Cuibul, devenit elementul de bază al ML, era compus de 3-13 legionari (exclusiv bărbați), sub comanda unui șef. Au existat și cuiburi de doamne sau domnișoare denumite „cetățui”.
Aidoma altor mișcări europene fascistoide contemporane, ML era fulminant-antisemită și susținea teza existenței unei „agresiuni rabinice împotriva lumii creștine”, care ar fi luat forme precum: francmasoneria, freudianismul, ateismul, marxismul, bolșevismul, războiul civil din Spania. Scopul acestor idei a fost subminarea societății și a națiunii.
Corneliu Codreanu se declarase adept fidel al politicii lui Hitler[18]. Membrii ML purtau uniforme asemănătoare cu cele militare, de culoare verde, ca simbol al reînnoirii, de unde și denumirea „cămășile verzi”, și se salutau folosind salutul fascist (reactualizarea mussoliniană, apoi nazistă a salutului roman). Principala siglă al mișcării a fost crucea triplă, reprezentând o rețea de zăbrele de închisoare ca simbol al martiriului, denumită de Codreanu „crucea arhanghelului Mihail”.
Specificul ML față de alte mișcări fasciste și fascistoide europene, cu care a avut în comun recurgerea la terorism, violență și asasinat politic, consta în fundamentalismul religios creștin-ortodox. Codreanu a imprimat, ca trăsătură fundamentală a Legiunii Arhanghelul Mihail, promovarea ortodoxismului naționalist, stabilind o legătură structurală între creștinismul ortodox și „românitate”, ca o deosebire de fascismul lui Mussolini, deși dorea transformarea României în stat fascist, după modelul italian. Ideologiile fascistă și nazistă erau folosite ca substrat de îndoctrinare în cuiburile legionare (titluri de cursuri: „Afinitatea între fascism și Mișcarea Legionară”, „Puncte comune între hitlerism și Mișcarea Legionară”, etc. - C. Z. Codreanu: Cărticica șefului de cuib). Pentru Codreanu, „Legiunea Arhanghelul Mihail va fi mai mult o școală și o oaste, decât un partid politic”. Fapt este că uniformele, cămășile verzi cu diagonală și pistol la șold copiate după uniformele "cămășile negre" fasciste-italiene și "cămășile brune" ale SA din Germania, precum și frazeologia mistic-religioasă, patriotardă-xenofobă (pericolul reprezentat - în viziunea codrenistă - de democrația liberală, care ar fi dus la acapararea puterii în stat de către inamicii principali ai legionarilor și naționaliștilor români, „evreii”: „democrația sfarmă unitatea neamului românesc, expunându-l dezbinat în fața blocului unit al puterii iudaice” să curețe țara de moravurile politice murdare, să înlăture influența pernicioasă și cosmopolită a evreilor și a masonilor...
„Să facem o țară ca soarele sfânt de pe cer...” (C. Z. Codreanu în cartea sa Pentru legionari) au atras o numeroși studenți, preoți și intelectuali ca Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, precum și personalități din protipendada română, ca Ghica, Cantacuzino, Sturdza, Manu ș.a.
Majoritatea susținătorilor ML erau studenți și țărani. Cu Zelea Codreanu ca lider carismatic, ML s-a făcut cunoscută pentru propaganda sa de succes, inclusiv o bună utilizare a spectacolului. Prin marșuri, procesiuni religioase, miracole, imnuri patriotice, muncă voluntară și campanii cu caracter obștesc în zonele rurale, ML își făcea cunoscută filosofia, care includea antisemitismul, antiliberalismul, anticomunismul, antiparlamentarismul și se prezenta ca alternativă la celelalte partide, prezentate cu dispreț ca formațiuni politice corupte și clientelare. Până și nunta lui Codreanu a fost regizată ca un act în acest spectacol propagandistic.

Cultul morții

O altă trăsătură fundamentală a Legiunii a fost cultul morții, considerată ca o alternativă preferabilă într-o situație conflictuală (asemenea organizațiilor fundamentaliste teroriste actuale):


- Poporul nu se conduce după voința lui: democrația. Nici după voința unei persoane: dictatura. Ci după legi. Nu e vorba de legile făcute de oameni. Sunt norme, legi naturale de viață și norme, legi naturale de moarte. Legile vieții și legile morții. O națiune merge la viață sau la moarte după cum respectă pe una sau pe alta din aceste legi.
- Țelul final nu este viața. (...) Acest moment final, „învierea din morți”, este țelul cel mai înalt și mai sublim către care se poate înălța un neam.
- Neamul este deci o entitate care își prelungește viața și dincolo de pământ. Neamurile sunt realități și în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta. C.Z. Codreanu.
- Legionarul iubește moartea, căci sângele lui va servi pentru plămădirea cimentului României legionare. (C.Z.Codreanu: „9 Porunci Legionare”, din ziarul G.d.F. a Basarabiei)
- Moartea, numai moartea legionară (...) / Ni-i dragă moartea pentru Căpitan!” - Radu Gyr: Imnul Tinereții Legionare.”

În mai 1933 s-a constituit „Echipa Morții”. Membrii echipei, formată din 15 oameni, majoritatea intelectuali, au fost arestați. Procesul are loc la Arad și s-a încheiat cu o nouă achitare.

Violențe

„„...Într-un proces în care era acuzat de un prefect ce se purtase într-adevăr foarte urât cu studenții ... Corneliu Codreanu scoate revolverul și-l ucide pe-acest prefect ... de la 1863 și până la acest asasinat nu s-a petrecut în țara noastră nici o crimă politică -- ceea ce contrasta cu „obiceiurile” din Balcani. Asta este marea învinuire care se aduce legionarilor: au introdus în moravurile politice românești ceva ce nu făcea parte din tradiția noastră””
—Neagu Djuvara.
Studentul Comârzan l-a dat în judecată pe prefectul de poliție din Iași, Manciu pentru maltratare și l-a luat drept apărător pe Codreanu. La 25 Octombrie 1924, în timpul unei ședințe a procesului, în plină instanță, Codreanu îl împușcă mortal pe polițist. El este arestat, judecat și achitat pe motiv de legitimă apărare.
În timpul detențiunii la închisoarea Văcărești, la 28 Martie 1924, Ion I. Moța l-a împuscat pe studentul Vernichescu, presupusul trădător al complotului din Dealul Spirii. La 26 Septembrie 1924a avut loc un proces care a durat câteva ore și care l-a achitat pe Moța.
În iulie 1930, un student macedonean, Beza, îl împușcă pe ministrul Constantin Anghelescu care dăduse o lege considerată defavorabilă pentru macedoneni. Deoarece asupra studentului s-au găsit manifeste ale Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu a fost arestat și închis la Văcărești. La procesul care a urmat, Codreanu este iar, achitat.
La 30 decembrie 1930, elevul Dumitrescu-Zăpadă membru al „Frăției de Cruce”, a încercat să-l asasineze pe directorul ziarului Adevărul.
La 24 septembrie 1934, Codreanu a convocat „Consiliul de onoare al Legiunii” pentru a-l judeca pe ziaristul legionar și anticodrenist Mihai Stelescu pe motivul că acesta publicase în ziarul la care lucra un articol care-l critica pe Codreanu și că ar fi organizat un atentat la viața „Căpitanului”. Consiliul, respectiv Codreanu, l-a declarat pe Stelescu „vinovat de înaltă trădare față de Legiune și căpitan” și a decis excluderea lui Stelescu din mișcare cu precizarea „Acord lui Stelescu dreptul ca într-un viitor cât mai îndepărtat, care rămâne la aprecierea mea, să-și poată răscumpăra în fața aceluiași Consiliu de Onoare convocat de mine în acest scop, numai prin jerfă, onoarea pierdută și păcatul făptuit”, dar Stelescu și-a continuat critica la adresa „Căpitanului”, pe care l-a făcut laș, desfrânat și slab orator. În 1936 un grup de zece legionari, studenți în teologie, au pătruns în spitalul în care era internat și l-au împușcat pe Stelescu în patul de spital, după care i-au ciopârțit cadavrul cu topoarele, dansând în jur și cantând psalmi pentru odihna celui ucis. Grupul criminali trimiși de „Căpitan” să-l pedepsească pe disident a primit porecla „Decemviri” („zece bărbați”).
Făptașii s-au predat poliției (Codreanu impunea executanților să se predea poliției după executarea ordinului, posibil, pentru a se asigura că organele de anchetă nu vor mai ajunge la cel care a dispus și a organizat asasinatele) și au fost asasinați ulterior, în 1938, odată cu Codreanu.
În noaptea de 26-27 Noiembrie 1940 un detașament al „poliției legionare” declanșează Masacrul de la Jilava în care 64 de generali, politicieni, fruntași ai parlamentarismului și ai politicii române sunt asasinați în timp ce se aflau în stare de arest preventiv la închisoarea Jilava. De menționat că subsolul închisorii era plin de deținuți comuniști de care nu s-a atins nimeni. A doua zi, Traian Boeru cu o echipă de legionari ridică de la domiciliile lor pe istoricul Nicolae Iorga și pe economistul Virgil Madgearu îi schingiuiesc și îi asasinează, apoi le batjocoresc cadavrele. Ulterior, față de oprobriul public, Traian Boeru a fost demascat ca agent comunist-sovietic.
Au urmat rebeliunea legionară și Pogromul de la București.

Bibliografie

- Brunea-Fox, Filip: Orașul măcelului (Jurnal al rebeliunii legionare din 1941, de la București), 1944.
- Veiga, Francisco: Istoria Gărzii de Fier 1919-1941 - Mistica ultranationalismului, Editura Humanitas, 1993
- en Weber, Eugen: Romania în The European Right: A Historical Profile ed. Hans Rogger and Eugen Weber, University of California Press, 1965.
- en Seton-Watson, Hugh, Eastern Europe Between the Wars 1918-1941, Connecticut, Archon Books, 1967.
- en Nagy-Talavera, Nicholas M., The Green Shirts and the Others: A History of Fascism in Hungary and Rumania, 1970. ISBN 973-9432-11-5, ISBN 0-8179-1851-5
- es Sima, Horia: ?Que es el nacionalismo?, Publ.: Fuerza Nueva, 1976, ISBN 8473780094, ISBN 978-8473780094.
- en Weber, Eugen: The Men of the Archangel, în International Fascism: New Thoughts and Approaches, ed. George L. Mosse, SAGE Publ., 1979, ISBN 0-8039-9842-2 and ISBN 0-8039-9843-0 [Pbk]).
- en Payne, Stanley G.: Fascism: Comparison and Definition, pg. 115-118, University of Wisconsin Press, 1980, ISBN 0-299-08060-9.
- en Cullen, Stephen M., Leaders and Martyrs: Codreanu, Mosley and Jose Antonio. pp. 408-430, History 71, October 1986.
- en Philip, Biographical Dictionary of the Extreme Right Since 1890, 1991.
- Veiga, Francisco, Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941: Mistica ultranaționalismului, Humanitas, București, 1993. ISBN 973-28-0392-4
- en Griffin, Roger (ed.): Fascism, Oxford Readers, Part III, A., XI. "Romania", pg. 219-222 Oxford University Press, 1995, ISBN 0-19-289249-5.
- en Ronnett, Alexander E.: The Legionary Movement, Loyola University Press, 1974; II-nd ed. published as Romanian Nationalism: The Legionary Movement by Romanian-American National Congress, 1995, ISBN 0-8294-0232-2.
- en Sima, Horia: The History of the Legionary Movement, Legionary Press, 1995, ISBN 1-899627-01-4).
- en Sturdza, Michael: The Suicide of Europe: Memoirs of Prince Michael Sturdza, American Opinion Books 1968, ISBN 0-88279-214-8).
- en Cogan, Kevin: Dreamer of the Day: Francis Parker Yockey and the Postwar Fascist International, Autonomedia, 1999, ISBN 1-57027-039-2.
- en Ioanid, Radu: The Sword of the Archangel, Columbia University Press, 1990, ISBN 0-88033-189-5.
- en Volovici, Leon: Nationalist Ideology and Antisemitism: The Case of Romanian Intellectuals in the 1930s, Pergamon Press, Oxford, 1991.
- en Ronnett, Alexander E., Romanian Nationalism: The Legionary Movement, ISBN 0-8294-0232-2 Chicago, Loyola University Press, 1995
- Ornea, Z.: Anii treizeci: Extrema dreapta romaneasca, Editura Fundației Culturale Române, 1995, ISBN 973915543X, ISBN 978-9739155434. (en Ornea, Z: The Romanian Extreme Right, East European Monographs, 1999, ISBN 0880334304, ISBN 978-0880334303).
- Sima, Horia: Mișcarea Legionară și monarhia, Ed. Agora, 1997, ISBN 973914733X, ISBN 978-9739147330.
- en Ioanid, Radu: The Sacralised Politics of the Romanian Iron Guard - Totalitarian Movements & Political Religions, vol. 5, nr. 3, pp. 419-453, 2004.
- en Țiu, Ilarion: The Legionary Movement after Corneliu Codreanu: From the Dictatorship of King Carol II to the Communist Regime (February 1938-August 1944) Publ. East European Monographs, 2010, ISBN 0880336595, ISBN 978-0880336598.

sursa: wikipedia



Căpitanul Corneliu Zelea Codreanu – Testament

Scrisoare trimisă din temniţă de Corneliu Zelea Codreanu (cu o lună înainte de a fi asasinat) către camarazii săi aflaţi în libertate.

Dragii mei,

Incontestabil că de peste 6 luni, am suferit dureri şi umiliri pe care nu le-am întâlnit nici odată până acum. Din prima zi când am intrat pe acest făgaş, altfel în continuarea atitudinei mele anterioare, am căutat să-mi impun ca linie: acceptarea totală a jertfei care mi se cere, fără nici un fel de reacţiune am încercat un singur răspuns: dragostea. „Dragostea este îndelung răbdătoare, dragostea nu se mânie, nu pune în socoteală răul, dragostea suferă toate, crede toate, nădăjduieşte toate, rabdă toate”. În aceste zile cuvintele de mai sus pot părea stranii. E greu. Şi totuşi acesta este adevărul suprem! Este foarte greu ca de sub ploaia de lovituri, de sub umerii cari se apleacă tot mai mult, de sub carnea care te doare, sufletul tău să mai arunce, măcar din când în când, câte o rază de dragoste celor ce te lovesc. E greu. Pare că sfarmă orice logică pământească. Şi totuşi e ceva uriaş de mare. Nu simţiţi că o atare atitudine, vă-nalţă pe culmi pe care nici o răzbunare din lume nu v-ar putea ridica? Nu mi-e teamă de nimeni (cel ce pentru un vârf de viaţă se mai teme, este un laş de ultimă speţă). Nu am cerut de la nimeni nimic. Orice bună voinţă care mi s-ar arăta astăzi mă jigneşte, o consider ca pe o ironie care mi se aruncă şi de aceea o refuz. Dar, din adâncul inimei mele vă dau tuturora sfat: urmaţi linia de mai sus, acceptaţi jertfa şi vă veţi bucura de biruinţa învierii. Nu tulburaţi cu nimic jertfa care se face şi nu cereţi încetarea ei. Am auzit că vă agitaţi. Greşit. Ca români, vă îndemn la linişte desăvârşită aşa cum întotdeauna v-am spus. În politica internă şi externă, eu am cu totul alte păreri, decât cei ce guvernează azi. Dar ei au asumat răspunderea şi incontestabil vor răspunde. Noi însă trebuie să fim cavaleri, şi atâta vreme cât poartă pe umerii lor soarta ţării, să nu-i tulburăm cu nimic, ci să le spunem: „Dumnezeu să vă ajute”. Încă o dată răbdare. Şi dacă totuşi nu putem să urcăm pe cea mai înaltă culme creştină, eu cred că sunt destul de înţelept, dacă vă dau sfatul să amânaţi pe mai târziu orice certuri dintre noi Românii, căci timpul va lămuri mult în decursul său.

Trimit aceste rânduri după 200 de zile.

Cu îmbrăţişări
Corneliu Z. Codreanu
Vineri 28 Octombrie 1938

- Însemnari de la Jilava -

Marti, 19 Aprilie.

E ora 9 seara. Condus de un capitan de jandarmi si de un plutonier, cobor scarile dela Consiliul de Razboiu.
Afara duba. De câte ori vad acest instrument, mi se înacreste sufletul.
Se deschide usa si urc. înauntru întuneric. Desprind umbrele a patru soldati, «încarcati armele», aud comanda plutonierului. Plecam. Trecem prin strazi luminate. La un moment dat îmi dau seama ca ma aflu pe podul dela Izvor, în dreptul casei D-lui General, unde, pâna acum câteva zile, fusese sediul nostru. Si va mai fi, cu ajutorul lui Dumnezeu.
O apucam la stânga si apoi dealungul, pe Cheiul Dâmbovitei. Ma duc la Vacaresti, îmi zic. Si trec strazile una dupa alta.
La un moment dat simt ca am iesit afara din Bucuresti. Nu mai aud sgomote de trasuri, masini si tramvae si nu mai vad lumini, prin crapaturile dela ferestruica.
Masina fuge pe sosea, în necunoscut.
într’un târziu este oprita de un cordon de sentinele. «Stai! Cine- i?» «Da-i drumul, ca-i politia.» Apoi de un altul, însfârsit oprim. Cobor la Jilava în fata cancelariei. Aici e un fort din linia de centura a Bucurestilor, facut pe vremea regelui Carol I, dupa razboiul dela 1877. Acum e închisoare militara.
Aici s’au chinuit Mota, Marin, Ciumeti, Dl. General si sute dintre ai nostri, la 1933-1934.
Intram în cancelarie. Peste câtva timp soseste maiorul comandant al închisorii si doi ofiteri din compania de garda.
Primesc instructiuni la telefon.
Capitanul si plutonierul de jandarmi pleaca, luându-si cu parere de rau ramas bun dela mine. Doua suflete alese, care fac exceptie în corpul acesta al jandarmilor.
Maiorul îmi cere cravata. Apoi banii, 1000 Lei, mi se face perchezitie prin buzunare. Oribil. Dar asa e regulamentul. Plec cu locotenentul Mastacan, încadrat de patru sentinele cu baioneta la arma.
Sunt obosit.
Intram în fort. Acolo patrundem pe niste ganguri întortochiate si lungi, pline de întuneric. Ma izbeste un miros rece si umed de muce-gaiu.
Sunt introdus apoi într’un fel de bolta, lunga de vreo 6 m. si lata de vreo 4 m.
Deoparte si de alta niste scânduri, asezate pe capre de lemn, formeaza doua paturi mari, comune. O fereastra cu gratii de fier da într’un perete al fortului, asezat la vreo 10 m. Deasupra acestei bolti sunt vreo patru metri de pamânt. Peretii exteriori au o grosime de 1,50 m. Jos asfalt.
Daca afara as vedea un om care numai o jumatate de ora ar dori sa doarmaîntr’o asemenea bolta, 1-as opri si i-asi spune: «Nu încerca, te nenorocesti.»
Plutonierul mi-aduce o rogojina si doua paturi groase. Le aseaza pe scânduri. Sub cap nimic.
Locotenentul vede ca este ceva lipsit de cea mai elementara omenie. Se simte jenat si se scuza ca asa e regimul. Ma întreaba daca n’am o basca pentru cap, ca o sa-mi fie frig. De unde sa am?
îmi spune câteva vorbe bune si pleaca, încuind usa cu lacat. De jos, de sus, din peretii grosi, de pretutindeni sageti reci de umezeala îmi strapung trupul. Pare ca acesti pereti straini, în care nu recunosti nimic de al tau si nu vezi pe nimeni dintre ai tai, dusmanosi, abia asteapta o viata de om, pe care s’o mistuie, trimitându-si miile de sageti, ca niste adevarate raze ale mortii, pe trupul bietului condamnat.
M’am culcat. O noapte lunga.

Sf. Pasti, 1938, 24 Aprilie.

îmi intra umezeala în oase.
Respir aerul de pivnita, îmi simt plamânul strapuns de ace, de gloante.
Ma întind pe patul de scânduri. Ma dor oasele. Stau câte cinci minute pe o parte, câte cinci minute pe cealalta.
Ma întorc pe stânga. Aud cum îmi bate inima. Sau picura picaturi de sânge din ea?
Se scurge viata din istovitul trup.
O, tara! Cum îti rasplatesti tu pe fiii tai!
Am adormit. Visez pe Mamaia si pe Elvira Gârneata. Elvira mi-a dat sa beau dintr’o cana mare cu apa. Mamaia mi-a spus: «Tare greu o ducem. M’am mutat aici.» (Era într’un sat la mahalaua Musului, dinspre Prut.)
Eu i-am spus: «Ma duc pâna sus pe deal, cu Nicoleta si Horodni-ceanu si, când ma voiu întoarce, o sa-ti las ceva bani, sa nu ai nicio grije.»
Am plecat. Era noapte. O luna plina, stralucitoare, lumina pamântul.
Mi-e teama sa nu i se întâmple ceva.
Ramasa iar singura. Un ginere mort în Spania, o fata ramasa cu doi copii orfani de tata. Eu în închisoare. Alti patru copii si ei în închisoare sau gata de a fi prinsi, în urma unuia dintre ei au ramas patru copii fara nicio bucata de pâine.
Tata-meu plecat de acasa la Bucuresti, pentru a-si lua pensia de sarbatori, nu se mai întoarce. E arestat si dus într’un loc necunoscut.
Nimeni nu stie de soarta lui.
Acasa de Paste, ne asteapta mama pe toti, sa facem sarbatorile cu ea. Sunt asa de putine bucuriile unei mame batrâne, arar numai adu-nându-si puii la un loc.
La noi, de Pasti, e pustiu. Nimeni din cei asteptati. Nu-i niciun suflet lânga mama. Strainii toti o ocolesc si de teama nu-i mai intra în casa.
Bate o inima stinghera si ne cauta pe toti prin închisori, alearga dupa fiecare prin celulele noastre sa ne gaseasca. Sa ne mângâie, sa ne sarute amantele trupuri.
Dar unde, când nimeni nu-ti spune nimic si nu primesti nicio veste.
O, mama, care plângi singura în coltul tau de acasa si pe care nimeni nu te vede, sa stii ca si noi plângem pentru tine, în aceasta zi de Pasti, fiecare prin celulele noastre

*

Ieri, Sâmbata, am rugat sa mi se trimita un barbier, ca sa-mi rada barba, crescuta zburlit de o saptamâna, pe obrazul înghetat. A venit frizerul închisorii, un biet tigan condamnat. M’a ras si m’am spalat pe ochi pentru prima oara în aceasta saptamâna.
Astept învierea Domnului.
Sa cer o lumânare plutonierului. Aici n’are de unde sa cumpere, dar poate va fi având vreuna în plus acasa la el.
Cei doi ofiteri, locotenentul Mastacan si It… au venit si ei sa-si faca serviciul înainte de închidere. Mai ales ca în camera unde sunt adus de ieri nu arde becul.
Ce nenorocire! îmi trece prin minte ca e un semn rau. Pentru prima oara în viata voiu face învierea fara lumina. Pe întuneric. Singur.
Dar ofiterii si plutonierul… dupa mai multe încercari au aprins lumina.
Mi-au adus si o mica lumânarica de ceara, pe care mi-au dat-o cu deosebita bunavointa.
Ei, în putinele minute de vizita reglementara, de doua sau trei ori pe zi, nu vorbesc cu mine. Nici ei n’au ce sa-mi spuie, nici eu nu-i întreb nimic. Singurele lor cuvinte sunt: «Aveti nevoie de ceva?» La care eu raspund întotdeauna: «Nu.»
Dar simt în ochii lor ca ei înteleg toata tragedia mea sufleteasca, îsi dau seama de importanta culpei mele si de raspunderea conducerii unei miscari de peste un milion de suflete, în care se joaca soarta unei natiuni, ca si de durerile care-mi strapung inima pentru cei de acasa si pentru fiecare din sutele si chiar miile de legionari, care în clipa aceasta primesc aceleasi aspre chinuri.
înteleg si situatia de umilinta în care sunt aruncat. Caci, privatiunea de libertate e una, iar ceeace e cu mine aici e umilire, e degradare pâna la maximum a fiintei umane.
Ceeace nu înteleg sunt poate uneltirile si toate diavolestile planuri care se pun la cale pentru nimicirea mea si a Miscarii mele.
Se cauta cu orice pret ceva, pentru a se smulge o condamnare mare. Ori redeschiderea, în vreo forma a procesului Duca, ori amestecul meu în procesul Stelescu, ori declararea drept anarhica si terorista a Miscarii de pâna acum si încercarea de condamnare pe aceasta tema. O condamnare se obtine usor prin ordin.
Totusi opinia publica va putea discerne în constiinta ei nevinovatia noastra
Si jertfa noastra va creste pâna la cer, iar Dumnezeu, supremul Judecator, ne va auzi si pe noi.
Mi-e sufletul încarcat de nedreptati.

*

M’am întins din nou pe patul acesta de scânduri. Astept ora 11 noaptea, când lumea începe sa plece la biserici. Ma învelesc cu paltonul. Nu pot sa stau pe spate, caci ma doare, dar nu stiu ce, nu pot deslusi: sira spinarii sau rinichii?
Prin crapaturile scândurii, prin rogojina si patura, vine un curent rece de pe cimentul de jos, care trece si prin haine si se opreste prin coastele slabite.
Ma întorc pe dreapta si îmi strâng genunchii la gura. Ma dor soldurile, îmi face impresia ca a copt, ca e puroiu. Nu pot sta pe o parte decât cinci minute. Pe cealalta ma doare la fel.
Ma gândesc la fata mamei (Catalina), cum doarme ea cu degetelele în gura si viseaza la Mos Craciun, care-i aduce jucarii.
De sarbatorile Craciunului dormeam în pat cu ea. Deodata o aud racnind prin somn. O trezesc: «Ce-i mama, ce s’a întâmplat?» «Mos Craciun a cazut depe casa cu un sac de jucarii.» Un înger nevinovat care nu stie de toate durerile noastre, împlineste abia 4 ani.

*

O fi 11. Ma scol, ma spal, ma îmbrac cu paltonul. Ma asez pe marginea patului si ma uit la pustietatea din jurul meu.
Sunt singur.
Mi-aduc aminte: am mai sarbatorit de doua ori Pastile în inchi-soare. în 1925 la Focsani si 1929 la Galata.
Niciodata însa nu am fost asa de trist, cu atâta durere în mine si coplesit de atâtea gânduri.
Iau carticica de rugaciuni si încep a citi. Ma rog lui Dumnezeu pentru toti. Pentru sotia mea, atât de împovarata si îndurerata, pentru mama mea, pe care iar vor fi calcat-o si bruscat-o comisarii din Husi, pentru tatal meu, care cine stie prin ce celula zace, în aceasta noapte, pentru fratii mei deasemenea.
Apoi pentru ostasii legionari, batrâni sau tineri, acesti eroi si martiri ai credintei legionare, ridicati dela casele lor si dusi cine stie prin ce închisori.
Câta jale si câte lacrimi n’or fi acum în sute de familii românesti.
Ma rog apoi pentru toti cei morti. Bunici si rude, cum si prieteni care m’au iubit si ajutat în viata.
îi vad pe rând pe toti. Iata pe domnul Hristache… si la urma îmi apare Ciumeti, cu grupul de legionari martiri cazuti pe vremea lui.
în fruntea lor, mare, îi vad chipul ca într’un tablou… batrân, batrân de o jumatate de mie de ani, cu plete lungi si cu coroana pe cap: Stefan, Domnul Moldovei.
Ma rog pentru el. El mi-a ajutat în atâtea si atâtea lupte.
Iata-1 si pe Generalul nostru, eroul acesta legendar, cu seria lui de martiri legionari, cu cei cazuti în ultimele lupte.
Iata lânga General, în camase verde si încins, pe Marin, eroul de pe câmpiile spaniole.
Mota, frate drag Mota, mi se rupe inima când te privesc. Am pornit amândoi, eram aproape copii, acum 15 ani în aceasta lupta. Te vad ager si netemator, înfruntând adversitatile. Sfredelind cu ochii de otel inima dusmanilor.
Te vad mai târziu coplesit de greutati si saracie, într’o Tara în care pentru Ion Mota nu se gasea pâine. Pentru aceasta sarmana de pâine în România nu era deajuns numai capul tau mare, îti mai trebuia si o inima de tradator.
Te vad muncind cu disperare. Te vad obtinând succese stralucitoare la examene, în presa, la bara, la catedra.
Te vad târît în închisoare. Umilit si plin de amaraciune, îti vad umerii încovoiati si sufletul îndoliat de atâtea atacuri miselesti. Te vad tremurând si plângând pentru mine.
Te vad plecând la moarte. Sa faci acestui Neam dovada suprema. Sa ne eliberezi pe noi prin moartea ta. Sa ne deschizi cu pieptul tau sfârtecat, cu picioarele tale rupte, drumul biruintei unei generatii.
Si uita-te acum la noi, draga Mota. Eu stau aruncat ca un câine aici… pe aceste scânduri. Ma dor oasele si îmi tremura genunchii de frig.
Ai nostri toti, toata floarea acestei Românii, zace culcata cine stie prin ce temniti.
Doamne, ma rog în noaptea aceasta de înviere, primeste-mi jertfa.
la-mi viata. Caci Tie, o Tara! nu-ti trebuesc puterile noastre, Tu-vrei moartea noastra.
O fi trecut de 12. Poate si de 1.
N’am mai auzit clopotele sunând învierea.
Aprind lumânarea si zic: «Christos a înviat!»
Lumea prin sate si orase se întoarce acasa cu lumânarile aprinse. Ai nostri toti, familiile noastre, plâng în noaptea aceasta.

*

Am desfacut o cutie de sardele si am mâncat una din ele. De Luni seara n’am mâncat nimic. Am baut o jumatate cana de apa. Ghemuit deasupra rogojinei, adorm…

Miecuri, 27 Aprilie.

Au trecut si cele trei zile de Pasti.
La mine n’a venit nimeni dintre cunoscuti, desigur n’au capatat permisiunea de a ma vizita, sau poate vor fi fiind si ei arestati pe undeva.
Greu trece timpul când esti singur, în aceasta bolta nu intra om decât de trei ori pe zi, câte un minut: dimineata la deschidere, la ora 12, când îmi aduce mâncarea dela cazan, si seara.
Soarele nu patrunde înauntru decât câteva minute la ora 5 dupa masa, si atunci numai printr’un colt al ferestrei.
Timpul mi-1 petrec stând ghemuit pe marginea patului si scriind din când în când, pe hârtie de împachetat, aceste rânduri.
Aici nu exista nici masa nici scaun. Un vârf de creionas, ratacit prin buzunare, e pe sfârsite. Abia îl pot tine între degete. Restul de timp stau întins sub patura.
Dar umezeala aceasta trece si prin patura si prin haine. De o
saptamâna de când stau aici nu m’am desbracat niciodata si n’am fost scos afara la soare, macar o jumatate de ora, sa ma încalzesc.
Ieri a fost maiorul Dr. Holban. Un om admirabil. Acelasi care i-a avut în grije pe ai nostri la 1933. îi cunoaste pe toti.
Desi nu voiesc sa ma plâng nimanui si nici sa fac vreo cerere, i-am spus ca simt dureri jos, la sira spinarii si în umeri. Mi-a spus râzând prieteneste: «Aceasta se cheama închisorita si nu se trateaza cu nimic.»
Asta noapte l-am visat pe Mota, care mi-a spus: «Mi-au dat drumul, le-a fost si lor rusine. Acum plec la Craiova.» A iesit, s’a suit într’un taxi si a plecat.
Apoi l-am visat pe dl. General. Era îmbracat cu camasa verde, cu care plecase în Spania. Venise la mine cu tata-meu, Colonelul Zavoianu si Gârneata. Râdea cu hohote ca ma gasise dezbracat.
Ma gândesc mereu unde or fi ceilalti? Or fi dat familiile lor de ei? Or fi împrastiati pe la diferitele închisori din tara? Sau concentrati într’un lagar? Pe cine întrebi, nimeni nu-ti da informatie.
în ziare nici macar nu s’a publicat arestarea lor. Nimic. Atâta doar se stie ca în noaptea în care m’au ridicat pe mine i-au ridicat si pe ei de-la casele lor, i-au dus la Liceul Mihai Viteazul, unde au fost tinuti o zi. Apoi urcati în automobile si dusi în directie necunoscuta. Printre ei se afla: talal meu, Colonel Zavoianu, Polihroniade, Simulescu, Vasile Cristescu, Radu Budisteanu, Vergatti, Alexandru Cantacuzino, Cotiga si patru preoti: parintele prof. univ. Cristescu, parintele prof. Duminica lonescu, parintele Georgescu-Edineti si parintele Andrei Mihailescu, care n’are alta vina decât aceea ca e parohul bisericii de care apartine sediul nostru. El nu e înrolat în Miscarea legionara, dupa cum nu-i nici parintele Georgescu-Edineti decât parohul bisericii studentesti.
Banuiesc ca numarul lor, al celor luati din Bucuresti, trece de 100, profesori, avocati, doctori, ingineri: floarea intelectualitatii românesti.
Nimeni dintre ei nu are nicio vina. Sunt ridicati fara mandate de arestare, în afara de lege, pe deasupra legii, în contra oricaror principii de omenie.

*

Atât de mult au fost calcate bietele case de legionari,încât pentru a restabili dreptatea în viitoarea Românie legionara, numele de legionar trebuie sa devina sacru. Nicio forta publica sa nu-i poata patrunde în casa.
în caz de delict, numai seful sau ierarhic va putea sa patrunda în casa sau sa dispuna arestarea lui.
Este un drept indiscutabil la reparatie, pe care-l merita purtatorii acestui nume atât de hulit, încalcat si nedreptatit astazi.

Vineri, 29 Aprilie.

O! Doamne, ca lunga-i ziua.

Duminica, l Mai.

Ieri, prima data am fost scos afara din pivnita aceasta. Mi se împleticeau picioarele.
între patru soldati, cu baionetele la arma, am fost dus pâna sus la cancelarie. Acolo ma astepta capitanul procuror Atanasiu.
M’a apucat groaza. Caci nu mai am nicio încredere în justitie.
Justitia care judeca dupa «ordin» si nu dupa constiinta, nu exista.
Mi-a luat un interogatoriu lung. Dela 6 seara pâna la 2 noaptea.
Alaturi se auzeau dintr’o camera glasuri de copii si viata de familie.
îmi facea impresia ca eu nu o sa mai apuc niciodata aceste zile. Si glasurile acelea de copii îmi aduceau aminte de Catalina, «fata ma-mii». Pareau ca erau un fel de adio pe care lumea îl trimitea unuia, care nu se va mai întoarce în ea.
Si capitanul ma întreba mereu, întrebarile sale se refereau la urmatoarele puncte:
Partidul «Totul Pentru Tara» e fosta garda de fier dizolvata? Juramintele legionarilor. Semnificatia cuvântului «Capitan». Judecatorul legionar nu se suprapune judecatorului Statului?
Ordinele secrete ale Ministerului, cu campania electorala sau cu masurile contra organizatiei mele.
Ce scop avea corpul fostilor militari? Corpul Mota-Marin?
Apologia crimei, prin distinctiunea cu grad si crucea alba a baietilor închisi.
Asociatia secreta. Asociatia «Prietenii legionarilor». Si pe aceasta linie cazul Duca. Daca nu cumva am dat eu ordin pentru «asasinarea lui». Deci, o tendinta de redeschidere a acestui proces, din care eu am iesit achitat cu unanimitate, ca cea mai buna dovada a nevinovatiei noastre, a mea, a domnului General si a celorlalti camarazi.
Senatul Legiunii, regulamentul facut de Dl. General, care ar da organizatiei un caracter para-militar.
Dar aici nu e vorba de nici un proces în care sa te judece omeneste, ci de o prigoana lipsita de dreptate, de legalitate si de omenie: în care numai Dumnezeu mai poate interveni cu puterile lui.
La 2 noaptea ma întorc, între aceleasi baionete, la locul de odihna.
Si o sa-mi fie dor de «fata mamii». Pe drum, la întoarcere, iar ma gândeam ca nu voiu mai iesi de aici. M’a cuprins un dor de fetita. Si mergând printre sentinele, îngânam mereu: «si o sa-mi fie dor de “fata mamii”. Si o sa-mi fie dor de «fata mamii».
Mi se strânge inima de durere.

Astazi, Luni 2 Mai, a venit din nou. Si interogarea s’a terminat.

Joi, 5 Mai.

Sunt tot aici, în aceasta trista celula.
Stau singur, ceas dupa ceas, si zi dupa zi.
Nu vad chip de om, decât atunci când mi se aduce mâncarea.
De acasa nu a mai venit nimeni, caci nu s’a mai permis.
Am auzit ca într’o alta lature, mai rau decât mine, sta bietul Horia, fratele meu. Mâine are procesul. Dumnezeu sa-i ajute. Ma rog pentru el. Nu face parte din Miscarea noastra si nici nu stiu din ce motive este arestat.
Pe la 4, a venit plutonierul cu încarcerarea si m’a trecut în scriptele închisorii, în calitate de condamnat la 6 luni, anuntându-ma ca ma eliberez la 15 Octombrie.
Ce bine ar fi, daca n’ar fi uneltirile care mi se pun la cale acum, dar cred ca Dumnezeu le va împrastia, cu lumina lui biruitoare.

*

Tot astazi, Joi 5 Mai, am avut prima bucurie, sau a doua, caci prima a fost când mi s’a adus geamantanul în primele zile.
Mi-a adus de acasa un pachetel de sunca, peste prajit, doua saculete cu brânza «Lica» si doua pâini albe, proaspete.
Deasemeni caciula, o bondita cu mâneci, doua perechi ciorapi de lâna si niste papuci de casa. M’am bucurat: un semn dela ai mei.
N’am putut sa-i vad, dar semnul îmi încalzeste inima. Cojocul ma va scapa si de frig.
Pâna acum, de 15 zile, cred ca n’am mâncat mai mult decât o pâine în tot acest timp. Am dormit îmbracat. N’am fost scos afara nici macar 5 minute pe zi. M’au umplut purecii si paduchii si ma pisca toata noaptea.

Duminica, 8 Mai.

Ieri seara a venit magistratul instructor, Maior Dan Pascu si mi-a adus la cunostinta ca am fost trimis în judecata pentru «tradare». Am ramas un moment uluit. Apoi mi-a explicat ca este vorba de detinerea si publicarea de acte secrete, care intereseaza Siguranta Statului si care se încadreaza în articolul 191 CP sub titlul «Tradare».
Mi-a luat un interogatoriu asupra celor sase ordine, date de prefecti sau comandanti de legiune de jandarmi catre subalterni, toate re-ferindu-se la sicane politice — electorale — îndreptate împotriva organizatiei mele. Niciun ordin din acestea nu intereseaza Siguranta Statului român.
Unul din ordine este al prefectului de Prahova, adresat directorilor de fabrici, jidani de pe Valea Prahovei, cerându-li-se sa dea afara pe muncitorii legionari. Altul al generalului Bengliu, interesând corpul de jandarmi, pe care mi I-a adus cineva din cercurile national-tara-niste dela Corsq sau Athenee Palace.
M’am întors din nou în celula mea, cu inima strapunsa de sageti. *°’ Eu, seful Miscarii nationaliste-legionare, sa fiu judecat pentru tradare.
N’am mai mâncat nimic. Am adormit târziu de tot, pe patul meu de scânduri si m’am zvârcolit toata noaptea. Dimineata m’am trezit strigând în somn: «Auzi, draga Mota, voiu fi judecat pentru tradare!»

*

Doamne, Doamne, lunga e ziua.
Ceasuri întregi si zile întregi nu schimb o vorba cu nimeni.
Ce-or fi facând sotia mea si fata? Am auzit ca sunt închise si retinute la Casa Verde. Nu pot sa-mi imaginez dece. Poate ca sa nu vina la mine.
Dar bietul tatal meu în ce lagar o fi? Va fi ajuns cineva pâna la el sa-i duca ceva de ale mâncarii, de învelit? Nu stiu nimic.
Dar biata mama, cum o fi ducând si aceasta noua povara? Caci casa noastra linistita, ascunsa sub caisii înfloriti, dela 1922 încoace e numai câmp de perchezitii în miez de noapte si de jale. Sa alergi de atâtea ori, din odaie în odaie si sa nu vezi pe nimeni din ai tai, sa nu stii de soarta lor, sa-ti spuna inima de mama ca ei se afla în cele mai grele su-ferinti, sa-ti fie viata numai un plâns si un oftat.
O vad cum îsi pune amândoua mâinile pe fata si plânge. Si simt cum i se frânge inima.
Doamne, Doamne, atâtea dureri în casa noastra. De atâtia ani.

Luni, 9 Mai.

Astazi a venit din nou maiorul Dan Pascu. Iar am fost dus între baionete, pâna sus la cancelarie.
Când am iesit afara si am dat de soare, de aer si de caldura, am simtit o mângâiere. Parea ca, printre baionetele care ma duceau, ma binecuvânta cerul.
Maiorul mi-a spus ca instructia s’a terminat. Sa-mi aleg aparatorii. Cine sa ma apere? Când toti avocatii nostri sunt arestati, stiu eu cine va primi sa ma apere? A ramas sa ma gândesc pâna Joi. Mi-a spus ca s’a publicat în ziare rechizitoriul capitanului Atanasiu. Ce vor fi spus baietii, toti ai mei, când vor fi citit? Cum trebuie sa fi plâns mama si biata sotia mea! Trimis în judecata pentru tradare…
M’am întors înapoi, în aceasta bolta plina de raceala si stau pe gânduri. N’am cu cine sa ma sfatuiesc.
Nenorocitele de ordine jandarmeresti si politienesti cu caracter politic, ating ele ideia Sigurantei Statului? Se încadreaza în acele articole grozave 190,191 CP, care pedepsesc dela 5-25 ani munca silnica? Stau si ma framânt singur.
Am sa cer o hârtie, am sa fac o cerere comandantului închisorii spre a permite sotiei mele sa vina pentru a-mi putea pregati apararea. Dar cum sa vina, daca e sechestrata acasa? S’o fi zbatând si ea. S’o fi framântând singura cu biata «fata mamii». De nicaeri nicio speranta. Un singur sprijin: Dumnezeu si Maica Domnului.

Marti, 10 Mai.

De când stau aici, în situatia aceasta grea, n’am suparat pe nimeni, cu niciun fel de cerere. Astazi am înaintat urmatoarea cerere domnului comandant al închisorii:
Domnule Comandant,
«Subsemnatul Corneliu Zelea Codreanu, în calitate de detinut, va rog respectuos sa binevoiti a înainta cererea mea autoritatilor militare în drept, spre a fi rezolvata.
Terminându-se instructia si deschizându-mi-se actiune publica pe baza art. 191 CP, cer sa se permita sotiei mele a ma vizita, fiindu-mi urgent necesar, pentru pregatirea procesului meu, angajarea avocatilor etc., proces ce urmeaza a se judeca dupa procedura rapida.
Actiunea deschisa în contra mea comporta discutiuni doctrinare si cercetari de jurisprudenta, care nu se pot face într’un timp scurt.
Deaceea cer, pentru necesitatile apararii mele, sa permiteti urgent sotiei mele sa vina la mine.
Tot deodata va rog a permite sa se expedieze alaturata telegrama adresata sotiei mele.
Primiti va rog, asigurarea respectului meu. »
Marti, 10 Mai 1938
Corneliu Zelea Codreanu

Vineri, 13 Mai.

Ieri a fost din nou maiorul Dan Pascu. Trebuia facuta ultima formalitate pentru terminarea instructiei.
Dar, spre surprinderea mea mi s’a deschis actiune publica pentru doua delicte:
I. Ca am înarmat pe cetatenii tarii, cautând sa provoc razboiu civil.
II. Ca m’am pus în legatura cu un Stat strain, pentru a provoca revolutia sociala în România.
Bineînteles, ca nici una din aceste acuzatii nu contine nici cel mai mic adevar.
Ce grozav e sa te zbati sub acuzatii nedrepte!
Dumnezeu le vede pe toate.
E vorba ca Luni sa se faca ultima formalitate a instructiei si sa mi se fixeze un termen.
Astept acum Duminica. Poate o veni cineva din ai mei la mine.
Am auzit ca fratele meu Horia a fost condamnat la o luna închisoare si e tinut tot la secret, într’o situatie cu mult mai rea decât a mea. Ca e foarte slabit. Mi se rupe inima de durere pentru el. Ma rog lui Dumnezeu sa-i ajute si lui.
Aseara am avut un musafir. Când a venit sa-mi aduca mâncarea, s’a strecurat printre picioarele plutonierului un câine. Dupa ce m’a închis la loc, el a iesit de sub pat.
A mâncat cu mine. I-am dat din ce am avut si s’a saturat.
Am mai vorbit cu el si s’a culcat jos pe ciment. M’am întins si eu pe rogojina mea. I-am facut semn sa se urce sus. S’a urcat si s’a culcat lânga mine, dupa ce m’a lins pe mâna. O fi vr’un semn de noroc pentru mine.
A stat cuminte. Simteam alaturi rasuflarea unei fiinte.
Pe la miezul noptii a voit sa iasa afara. L-am ridicat la geam si printre gratii a plecat.

Duminica, 15 Mai.

A trecut si Duminica si la mine tot n’a venit nimeni.
La prânz mi-a adus de acasa niste bors cald de pasare într’un termos, friptura si pâine alba. Mi le-or fi adus biata mama si sotia mea. Ce-or fi pe sufletul si pe capul lor.
Am gustat câteva linguri din borsul cald, dar slabiciunea trupului si durerile din suflet nu-mi permit sa manânc. Asa ca se usuca ceas cu ceas carnea pe mine. Creste însa în inima mea credinta în Dumnezeu. Ma rog în fiecare zi Maicii Domnului si Sf. Anton de Padova, prin ale caror minuni am scapat la 1934.
în aceste vremuri de urgie sunt singura mea mângâiere.

Luni, 16 Mai.

Astazi dimineata a venit maiorul Dan Pascu si însfârsit s’a terminat calvarul acestei instructii.
în fiecare clipa ma astept ca cine stie ce acte false sa mi se mai introduca si ce acuzari sa mi se mai arunce pe umerii mei slabiti.
Mi-a spus ca zilele acestea vor da voie mamei si sotiei mele sa vina, pentru a-mi putea pregati apararea.
Ma gândesc: oare ce vor zice când ma vor vedea asa de slab? Cum vor plânge?
Si vor întelege chinurile fizice si mai ales morale la care am fost supus?
Apoi m’au lasat sa stau o ora pe afara. E asa de cald afara… M’am plimbat câteva minute, dar soarele mi-a muiat toate madularele si n’am mai putut sa stau în picioare.
M’am asezat pe o rogojina si mi-am facut rugaciunea, dupa care m’am întins si am stat asa pâna când ora a trecut.
Acum sunt din nou înauntru. Ce frig e aici si câta umezeala.
Tare ma simt slabit.
Acum e seara. Mult îmi mai pare de azi dimineata.
N’am cu cine sa schimb o vorba.
O vrabioara si-a facut cuibul în pervazul ferestrei. Vine si ea sa se culce, îi dau totdeauna faramituri.
Astept sa vina cu mâncarea. Dar nici cu ei nu pot vorbi.
Vin totdeauna locotenentul de serviciu si plutonierul. N’au voie sa vorbeasca cu mine. Dar se poarta atât ei, cât si comandantul închisorii, cu o delicatete care pentru mine este o mângâiere. Ostasul, saracul, aceasta faptura superioara, care-si face datoria corect, executând cu strictete ordinele primite, dar în ochii caruia nu vezi nicio pornire si nicio rautate. Eleganta sufleteasca. Scoala armatei române.
Ce frumoasa e!

Marti, 17 Mai.

Azi, pe la ora 10, a intrat locotenentul si mi-a spus: «Mergem sus, ti-a venit familia.»
M’am încaltat repede si am plecat, de data aceasta numai între doua sentinele, cautând sa-mi întaresc mai bine picioarele slabite si gândindu-ma cum sa fac ca sa apar mai tare.
Când am ajuns sus, mi-a iesit în prag «fata mamii». Am luat-o în brate si am sarutat-o pe fata si pe ochi, strângând-o lânga inima mea.
înauntru era mama si cu sotia mea. M’au îmbratisat amândoua si au început sa plânga. Mama, saraca, avea mâinile reci.
15 minute au trecut ca o secunda. Le-am întrebat de tatal meu.
E închis în lagarul dela Miercurea Ciucului. N’a putut sa-l vada nimeni.
Ceilalti frati sunt liberi, afara de Horia, condamnat la o luna închisoare.
Au trecut cele 15 minute.
Nici nu stiu ce am vorbit. Mi-a aratat Lizeta Gheorghiu lista de martori si avocati. Mi-au spus ca mâine ma vor duce la Consiliu. M’am despartit cu inima sfâsiata. Ma doare durerea lor.

Vineri, 27 Mai.

Acum o saptamâna, dimineata la ora 4, am fost sculat si dus la Consiliul de Razboiu, în vederea studierii dosarelor si a procesului. Acolo am stat mai omeneste, într’o camera cu pat.
Am luat contact cu avocatii în fiecare zi.
Vineri, Sâmbata si Duminica a trebuit sa cercetam 20 de dosare; ceva nemaipomenit.
În trei zile sa-ti poti cauta contraprobe: carti, ziare, dezbateri parlamentare, foi straine. Sa-ti aduni material de al tau, ordine, circulari, acte împrastiate, cine stie pe unde. Si aceasta cu atât mai greu cu cât ai tai, toti care au lucrat cu tine sunt arestati sau trimisi în lagare, sau ascunsi ca sa nu fie prinsi. Au alergat saracii baieti, tinerii avocati legionari, ca albinele în aceste trei zile.
Avocatii mari au refuzat toti sa ma apere, Radu Rosetti, Vasiliu-Cluj, Paul Iliescu, Mora, pâna si Nelu lonescu, Petrache Pogonat, Ionel Teodoreanu, de teama ca sa nu fie dusi în lagare. Teama si lasitate.
Deaceea toata admiratia mea pentru avocatii: Hentescu, Rado-vici, Paul lacobescu, Lizeta Gheorghiu, Caracas, Horia Cosmovici, Zamfirescu, Colfescu-Cluj… si pentru tot acest tineret eroic, care nu s’a plecat în fata niciunei amenintari, care a riscat, care a înfruntat furtuna.
Luni dimeneata s’a deschis prima sedinta. Tribunalul militar era compus din Presedintele Sectiei I, Colonel Dumitru si patru ofiteri de front.
S’a citit apelul martorilor; lipseau toti cei din lagare, adica oamenii cu care am lucrat eu, martorii de fapt. S’a cerut amânarea si aducerea acestor martori.
Tribunalul a respins cererea apararii. S’a citit ordonanta definitiva.
Plina de patima, de rautate si neadevaruri. Afirmatiuni gratuite, nedovedite cu nimic, lipsite de buna credinta, de corectitudine si sentimentul onoarei.
Dupa masa, dela ora 5 pâna la ora 12 noaptea, am vorbit eu, timp de 7 ore încontinuu, spulberând una dupa alta toate acuzatiile ce mi se aduceau.
A doua zi a aparut în Universul, cuvânt cu cuvânt, tot ce am spus, în afara de sedinta secreta si de chestiunea cu depozitele de arme, pe care, de rusine, cenzura le-a oprit.
Marti, mi s’au pus întrebari de catre Procuror, la care am raspuns punct cu punct, în rezumat, am fost dat în judecata pentru tradare, articolul 190,191, detinere si publicare de acte secrete, interesând Siguranta Statului, bazându-se pe 6 ordine politienesti si jandarmeresti de natura electorala; pentru art. 209, legaturi cu o putere straina, pentru a primi instructiuni si ajutoare, în scopul de a declansa revolutia sociala în România (bazându-se pe o scrisoare falsa, care nu-mi apartinea, pe care nu o vazusem niciodata în viata), pentru art. 210, înarmarea populatiei, pentru declararea razboiului civil, bazându-se pe nimic.
în ultimul moment, adica cu 10 minute înainte de a se da cuvântul Procurorului, printr’o adevarata minune dumnezeeasca, se descopera autorul scrisorii, pentru care eram acuzat eu. Un avocat, Mari-nescu din Râmnicul Vâlcea, citind scrisoarea, vede ca este strabatuta de doua idei: 1. Ideea de «economie automata» si «îmbogatire mutuala», cuvinte, definitii si gânduri care nu mi-au apartinut niciodata; 2. Ideea unei «aliante economice».
Îsi reaminteste ca a citit undeva aceste lucruri. Pleaca la Râmni-cul Vâlcea si, în adevar, gaseste cartea, data de autor cu dedicatie scrisa de mâna sa. Pe coperta se gasesc în subtitlu cuvintele: «Economie automata», iar înauntru, în mai multe pagini, explica acest nou sistem economic.
Catre sfârsitul cartii, în vreo 20 de pagini, pledeaza pentru cealalta ideie: «alianta economica», un credit international, un «oficiu international», etc. si, ca ultim noroc al nostru, scrisul de mâna, dedicatia, este acelasi scris, exact ca în scrisoarea de care sunt acuzat eu.
Avocatii freamata cu totii în fata acestei minuni si cer Presedintelui sa fie chemat autorul ca martor, dl. Radulescu-Thanir.
Presedintele respinge cererea.
O parte din avocati se duc la acest domn. El recunoaste ca a scris
o asemenea scrisoare. Vine pâna la poarta Tribunalului, dar este oprit de a intra. Ridic din nou chestiunea: Domnule Presedinte si Onorat Tribunal, s’a descoperit definitiv autorul scrisorii pentru care sunt acuzat eu. E domnul Radulescu Thanir, colaborator la Neamul Românesc; nu-i cunosc personal. Nu stiu misterul prin care aceasta scrisoare a ajuns la mine. El recunoaste ca e a lui, ca a scris-o el. Chemati-1 sa dea explicatii. Luati masurile pe care le credeti de cuviinta.»
Presedintele respinge cererea.
în sfârsit pledeaza cei 7 avocati ai mei. Impecabil. E Joi noaptea, ora 12, când Tribunalul se retrage în deliberare.
Pe mine ma duc în camera si dupa vreo jumatate de ora ma suie în duba si ma duc la Jilava.
Sunt linistit si cu constiinta împacata. Stiu ca nu sunt vinovat cu nimic.
Niciuna din acuzatiile care mi se aduceau n’a ramas în picioare, lata-ma din nou în celula mea. Ma culc.
Pe la 4 sunt sculat în zgomotul unor pasi si de zavoarele care se trag. Ma scol în picioare. Intra procurorul Maior Radu lonescu, grefierul Tudor, comandantul închisorii si ceilalti ofiteri de garda.
Grefierul citeste: «Tribunalul Militar a raspuns afirmativ la toate întrebarile. Sunteti condamnat la 10 ani munca silnica.»
Mai ramâne câteva minute si se uita la mine. Maiorul face ochii mari si da din umeri. Pleaca toti.
În fata marei nedreptati care ma loveste, sunt linistit, cu constiinta împacata.
Deschid la întâmplare carticica de rugaciuni a Sf. Anton. Se deschide la pag. 119. Citesc: «Fa ca sa primesc cu liniste orice trimite Dumnezeu, pricepând ca este vointa Lui.»

Duminica, 29 Mai.

Mi-e dor de Carmen Sylva. De malul marii. Anul trecut, pe vremea aceasta, eram acolo si pregateam cu Totu, deschiderea comertului legionar.
Acum se aduna din nou negustorii si viata începe, în tabara noastra vor creste balariile si spinii si vor acoperi munca noastra.
Unde anii trecuti era numai freamat si viata, de sanatate, de bucu-rie, acum se întinde pustiul. Si totusi cred ca imensa lume care vine acolo în fiecare vacanta, îsi va aduce aminte de mine.
Când m’am întors dela proces, a doua zi, în cuibul vrabiei dela geam s’au nascut puisori. Vrabioara alearga toata ziua si le aduce de mâncare. Ma uit la ea. Totdeauna vine cu ciocul plin. E atâta ciripit în micul lor camin si atâta fericire…
Note dela proces.
Tot timpul am fost tinut într’o paza extrem de serioasa si cu totul neobisnuita. La usa au stat permanent doi jandarmi în post, iar în camera cu mine un plutonier. Deasemenea un plutonier a stat tot timpul în preajma mea.
Discutiile cu aparatorii, pregatirea apararii, care totdeauna e secreta, le-am facut în fata lor si a doi agenti de politie.
Avocatii, ca sa poata patrunde la mine, treceau, începând dela poarta, prin patru cordoane, facându-li-se perchezitie corporala. Salile pline de agenti, care spionau pe aparatori, pe martori si pe ofiteri.
Nu puteau vorbi doi oameni, ca imediat sosea lânga ei un al treilea: agentul, spionul… O atmosfera încarcata, înabusitoare, plutea între zidurile Consiliului si în afara lui.
Fiecare avocat sau martor se astepta din moment în moment sa fie ridicat, arestat, dus în lagar.
Au fost ridicati de pe banca apararii avocati care, în acel moment, erau asimilati magistratilor.
Avocatii: Colonel Radulescu si Vlasto.
Au mai fost arestati: Corneliu Georgescu, Stanicei si Popescu Buzau.
Avocatilor din provincie, care s’au înscris telegrafic, li s’au facut noaptea perchezitii în casa si li s’a pus în vedere ca, daca vor parasi orasul, vor fi arestati si trimisi în lagar.
în fine, cu foarte multa greutate, au putut patrunde la proces, în momentul în care a început apararea, n’au mai fost admisi. Mesele erau goale de astadata.
în afara de cei sapte avocati hotarîti sa vorbeasca, restul n’a mai putut intra.
în timp ce rechizitoriul Procurorului facut de altii si numai citit de el, a fost tras imediat în editii speciale, din ordin, sub amenintarea suspendarii ziarelor si citit la radio în întregime, cuvântul apararii a fost ascultat de Consiliu într’o sala goala si nu s’a bucurat în presa decât de 3-4 rânduri.
Apararea a fost impecabila.
Horia Cosmovici, Hentescu, Radovici, Lizeta Gheorghiu, laco-bescu, Ranetescu, Caracas, toata admiratia mea pentru voi, iubiti prieteni. Si pentru toti ceilalti ce ati fost nedeslipiti de mine, ce ati muncit, ati alergat, v’ati sbatut si ati tremurat asteptând dreptatea.
La ultimul cuvânt am spus:
«Onorat Tribunal, aveti în mâinile dvs. nu viata mea, pe care o dau bucuros, cionoareaîntregeitinerimiaRomâniei. Cred în Justitia militara a Tarii mele.»
Tribunalul avea deci sa raspunda la trei chestiuni:
1. Detinere si publicare de acte secrete, încadrat în art. 190-191.
Ori s’a dovedit pâna la evidenta, ca ordinele, cele 6, aveau un caracter politic. Erau simple ordine de urmarire, politienesti, a membrilor organizatiei mele. Ca ele nu atingeau întru nimic «Siguranta Statului». Ca asemenea ordine, au fost citite în Parlament, au fost publicate în ziare, ca oamenii politici aveau asemenea ordine. Domnul Maniu, într’un singur an, a declarat, ca a avut 16, pe care le-a publicat într’un memoriu.
Însfârsit, ca art. 190-191 se afla în capitolul «Crime contra sigurantei exterioare a Statului» si ca cuvântul «siguranta Statului» din art. 190 se refera la siguranta exterioara, ca nu se pot încadra acele ordine în crima de «tradare». ,
2. Tribunalul avea sa raspunda la o a doua chestiune:
Am luat legatura cu un Stat strain, pentru a primi ajutoare si instructiuni în scopul de a declansa revolutia sociala. Afirmatie bazata pe o scrisoare falsa, care nu-mi apartine.
Se descopere autorul scrisorii. Sunt acuzatii ofensatoare si de rea credinta (art. 209).
3. însfârsit Tribunalul avea sa raspunda la crima de înarmare a populatiei, în scopul de a face razboiu civil, lovitura de stat etc. (art. 210).
Ori, am dovedit cu principii, fapte, acte si martori, ca nici nu ne-a trecut prin gând vreodata sa declansem un razboiu civil. Dar nu numai atât: nici macar sa facem o turburare cât de mica. Primejdia dela Rasarit pândindu-ne fiecare greseala, fiecare pas.
Si totusi Tribunalul, fara a avea nicio dovada, nici cea mai mica
dovada, a raspuns afirmativ la toate întrebarile, condamnându-ma la
10 ani munca silnica. \
O mare nedreptate!
Primeasca Dumnezeu si suferinta mea, spre binele, spre înflorirea Neamului nostru.
Durere lânga durere, chin lânga chin, suferinta lânga suferinta, rana lânga rana, pe trupuri si în suflet, mormânt lânga mormânt, asa vom învinge…

Vineri, 3 Iunie.

Continuarea notelor dela proces. Campania de ura.
Nu stiu daca a existat vreodata, în viata publica a României, un om care sa fi fost atacat cu atâta înversunare, patima si rea credinta de întreaga presa si de toate cluburile iudeo-politicianiste, asa cum am fost eu dela arestarea mea, în tot timpul instructiei, în scopul de a pregati condamnarea, în fata opiniei publice.
N’a fost nimeni, în tot trecutul politic românesc, asupra nimanui nu s’a concentrat atâta ura. Nimeni n’a fost lovit ca mine fara a avea posibilitatea sa ma apar, fara ca cineva sa ma poata apara.
«Buna Vestire» si «Cuvântul» au fost lovite din primul ceas, sus-pendându-se aparitia lor.
Nae lonescu e si el în lagar.
Celelalte ataca cu înversunare, unele din tactica, altele din ordin.
Atacurile erau comunicate oficiale ale Ministerului de Interne.
Cine ar fi refuzat sa le publice sau ar fi îndraznit sa le discute, necum sa le contrazica, era suspendat.
S’au distins în atacuri pline de miselie, Curentul, Neamul Românesc si Capitala: Seicaru, lorga si Titeanu.
Condamnarea Bisericii.
Nu stiu daca ar trebui sa numesc astfel discursul catre tineret al Patriarhului Miron Cristea, în care acesta condamna în cuvinte grele Miscarea legionara a tineretului. Biserica ortodoxa ia atitudine fatis ostila tinerimii românesti.
E dureros, e extrem de dureros!…
Sa lupti pentru Biserica Patriei tale, la marginea lumei crestine.
Focul care arde bisericile de alaturi, îsi întinde para pâna la noi.
Luptam, jertfim, cadem, ne tâsneste sângele din piepturi, sa ne aparam bisericile… si Biserica ne condamna ca «periculosi Neamului», ca «rataciti, ca straini de Neam».
Ce tragedie în sufletele noastre!
Un mic exemplu, pentru a prinde nuanta acestei tragedii.
Un copil care nu si-a vazut de mult pe tatal sau, se repede la el sa-l îmbratiseze. Când copilul se apropie, tatal îl priveste rece si-1 loveste cu palma peste gura, scotându-i doi dinti.
Nu va puteti imagina zdruncinul sufletesc, tragedia din sufletul copilului, în fata acestei neasteptate lovituri.
Dezamagirea, rusinea, durerea fizica, raspunsul la cea mai curata dragoste, durerea morala, nu stii care mai mult, dar toate la un loc strivesc o inima de copil.
«Biserica parinteasca», «Biserica strabuna» ne loveste.
Patriarhul e si Prim ministru, în numele caruia se fac toate, dela care ne vin în fiecare zi atâtea chinuri.
Doamne, Doamne, ce tragedie! Si la ce chinuri ne pui sarmanul suflet.
Ce framântare în piepturile a zeci de mii de tineri, tarani, muncitori, studenti!

Sâmbata, 4 Iunie.

Azi m’am uitat în oglinda si am vazut, pentru prima data, peste zece fire de par alb în barba, albe ca zapada. Deasemenea în cap.

Luni, 6 Iunie.

Din alte hrube aud în fiecare seara cântând:
«Cu noi este Dumnezeu, întelegeti Neamuri si va plecati.»
Si apoi pe rând toate cântecele legionare. E plina închisoarea de legionari. Ei stau împreuna, cred, în grupuri de câte 20 în fiecare înca pere. Ziua sunt liberi. Eu nu-i pot vedea.
Am auzit ca sunt printre ei Livezeanu, Tâlnaru, Gheorghiescu.
Numarul lor trece de o suta. Sunt în proportii egale, studenti, muncitori si tarani. Acestia din urma, din judetul Ilfov, dar mai ales din judetul Vlasca. Inginerii dela Brasov. Atâta am putut afla, deoarece din nicio parte nimeni nu are voe sa-mi comunice ceva sau sa vorbeasca cu mine.
Acum ma scoate în fiecare dimineata si dupa masa, la început câte o ora, acum trece si peste o ora. M’am refacut, ma simt mai bine, desi ma supara mereu o durere surda în partea de jos a sirei spinarii.
în fiecare Joi si Duminica îmi vin de acasa mama, sotia, fata ma-mii si câte odata si avocatii.
De mâncare am suficient si chiar prea mult.
Astept aprobarea pentru o masina de spirt, ca sa-mi încalzesc ceva, sa-mi fierb oua, sa-mi fac ceaiu.
Toata ziua stau singur si vorbesc pe rând cu cei ce au murit dintre noi. îi vad cum erau vii si stau lânga mine. Merg alaturi prin camera, stau pe scândurile acestea.
Cei mai multi au trecut prin Jilava: Mota, Marin, Ciumetti, Dl. General. Dl. Hristache.
Totdeauna stau toti lânga mine, când ma rog, se roaga si ei.
Acum citesc Evangheliile dela capat si peste timpul lung, dincolo de 2000 de ani, Îl vad pe Domnul nostru lisus Christos, descris din Evanghelie, ca si cum ar fi la zece pasi de mine, îi vad îmbracamintea, îl vad cum paseste rar înaintea apostolilor, cum ridica bratul, cum vorbeste cu ei, cum binecuvinteaza lumea, îl vad cum a cazut jos si se roaga: «Doamne, f a sa treaca paharul acesta dela mine, daca este cu putinta»…
îl vad cum L-au prins si cum îl duc legat spre Ana si Caiafa. Ce trebuie sa fi fost în sufletul lui atunci, în drumul acela?
Ce dureri, ce griji, ce amenintari coplesitoare îi fulgerau pe dinainte!
Ce urias examen trebuia sa dea!
îl vad cum îl bat, cum îl lovesc în fata, la interogatoriul luat în noaptea aceea de catre farisei si carturari, mai marii zilelor de atunci.
Cum cauta sa-L încurce cu tot felul de întrebari si El tace si se uita la fiecare din jurul lui. Se uita în ochii lor, poate va gasi vreun sprijin la vreunul din ei. în nenorocirile lui, omul se leaga de doi ochi prietenesti. O privire calda, prieteneasca, întelegatoare, îi da sperante, puteri.
Nimic … pretutindeni ochi de fiara, plini de ura, de viclenie, de pofta de a chinui.
Atunci II vad cum scârbit, îsi lasa ochii în pamânt…

Marti, 7 Iunie.

«Toti L-au osândit sa fie pedepsit cu moartea» (Marcu 14-64) … «Dupa ce au legat pe Iisus, L-au dus si L-au dat în mâinile lui Pilat» (Marcu 15. 1.).
Si rasuna în inima Lui aceeasi rugaciune din gradina Ghetsema-ni: «Doamne, daca se poate, fa sa treaca paharul acesta dela mine.»
O nadejde I se aprinde în suflet: Poate Pilat îl va gasi nevinovat…
în adevar, simte lupta dintre Pilat si farisei. La urma, fariseii înving.
înca o nadejde spulberata. Pe fata coplesita de durere, de oboseala, o noua raza apare:
«Sunt Pastile. E obiceiul sa se elibereze condamnatul la moarte.»
«Pilat se va adresa poporului. Poporul e desigur cu mine si va cere eliberarea mea. I-am facut bine. Am vindecat pe atâtia… Nu se poate sa nu fie, afara, în multime, macar câtiva din acei vindecati de mine, caci toti au auzit ca sunt prins. Desigur au venit. Multimea e cu mine.»
Si-i trec pe dinaintea ochilor clipele de acum o saptamâna, ale intrarii în Ierusalim. Toata multimea L-a primit cu crengi înflorite, îngenunchind înaintea Lui.
«Cei mai multi din norod îsi asterneau pe cale vestmintele, altii taiau ramuri de copaci si le presarau pe cale.»
«Iar multimile care mergeau înaintea lui lisus si cele ce veneau în urma strigau: Osana, fiul lui David!»
«Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Osana, întru cei de sus.» (Matei, 21, 8-9.)
Dar cei ce se tineau cu miile dupa mine, la predici! Si ochii I se luminau. Daca Pilat se hotaraste sa ceara poporului eliberarea sa, e salvat!
Greutatea este sa se hotarasca Pilat la aceasta. Însfârsit Pilat se hotaraste. Iese în balcon si striga poporului adunat: (Matei 27.17) «Pe care voiti sa vi-1 slobozesc? Pe Baraba sau pe lisus care se numeste Christos?»
lisus aude dinauntru întrebarea si i se pare un veac minutul în care asteapta raspunsul.
loan 18.40: «Atunci toti au strigat:
«Nu pe el, ci pe Baraba.» Si Baraba este un tâlhar.
«Dar ce sa fac cu lisus, ce se cheama Christos, caci nu-i gasesc
nicio vina?»
«Sa se rastigneasca! striga multimea.» (Matei, 27. 22.)
«Dar ce rau a facut?»
«Si mai vârtos strigau, zicând: Sa se rastigneasca» (Matei, 27,23.)
Ei strigau în gura mare si cereau de zor sa fie rastignit. Si strigatele lor si ale preotilor celor mai de seama, au biruit.
lisus aude si I se întuneca privirile. Nu-I vine sa creada. Pare ca si judecata îl paraseste.
E scos afara în brânci… Multimea striga; dar El nu mai vede pe nimeni si nu mai aude nimic … Acum El nu mai are puteri. Minuni nu mai f ace, caci în momentul în care a fost prins, Dumnezeu I-a ridicat puterile si L-a lasat om ca mine, ca noi toti.
Pentruca sa sufere ca om. Adica suferinta Lui sa fie maxima: numai asa va avea puterea rascumpararii, a rascumpararii noianului de pacate depana atunci si de atunci încoace, pâna la noi si pâna la sfârsitul lumii.
Daca ar fi ramas Dumnezeu, n’ar fi suferit. Neexistând suferinta, cu ce s’ar fi rascumparat pacatele lumii? Caci Mântuitorul pentru aceasta a fost trimis.
Deci, El a gândit, a suferit, a sperat pâna la ultimul moment, ca noi.
Pe El loviturile L-au durut ca si pe noi oamenii. Oboseala L-a
frânt ca si pe noi. Toate ofensele, toate injuriile, toate nedreptatile
I-au strapuns inima ca si noua. \-
De sub ploaia acestor lovituri si ofense, care curgeau asupra capului Sau, neputincios în fata lor, a oftat omeneste, a oftat ca noi.
Iata cum îsi urca crucea, îl vad cum cade sub greutatea ei: caci madularele noastre omenesti sunt slabe si se încovoaie sub greutatea poverilor, îsi sterge fruntea de sudoare, în jurul Lui sunt numai fiare. Nimanui nu-i este mila. Nimeni nu plânge pentru El. Toti râd. Iata o mica mângâiere; este cineva care îi crede durerile. Doi ochi L-au înteles. O inima care bate la fel cu a Lui, în ceasul durerii supreme.
«în urma, dupa El, veneau doua femei si norod, care plângeau.» (Luca 23,33.)
«Când au ajuns la locul numit Capatâna, L-au rastignit acolo pe El si pe facatorii de rele, unul dea dreapta si altul dea stânga.» El n’a fost un atlet ca sa reziste, sa se împotriveasca, sa se lupte pâna la do-borîre.
îl vad slab, uscat si blajin, îsi întinde mâna slaba si sleita de puteri pe lemn, si spune calailor sai :
«Bateti» … Vai! Sunt momente, care, fiecare, par un veac. Ei i-o apuca. Iata cuiul. Simte prima atingere a lui de mâna palida. Oh! Prima lovitura. A doua. îsi simte bratul tintuit pe cruce. Dureri grozave îi strapung tot trupul. Ar racni, dar n’are putere nici pentru aceasta. Geme!
La fel cu mâna cealalta. I-o întinde, ca sa I-o potriveasca bine, caci El sta strapuns de durere si-I tremura si carnea si oasele toate. Acum prin fluerile picioarelor: iata cuiuL Se aud loviturile ciocanului, una dupa alta. Fiecare îl cutremura, îi strapung creerii.
Într’un târziu un glas pierdut: «Mi-e sete» (loan 19, 28). … «Era cam la ceasul al saselea. Si s’a facut întuneric peste tot.
Soarele s’a întunecat si catapeteasma templului s’a rupt în doua. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m’ai parasit? (Matei 15, 46).
Si apoi: «Tata, în mâinile Tale îmi încredintez Duhul» (Luca 23, 46).
Iar eu, în genunchi, la picioarele acestei cruci, de pe care, din trupul de om a plecat la Dumnezeu sufletul Fiului Sau, ma închin: «Tatal nostru, carele esti în ceruri, sfinteasca-se numele Tau. Vie împaratia Ta, faca-se voia Ta, precum în cer asa si pe pamânt; pâinea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi si ne iarta noua gresalele noastre, precum iertam si noi gresitilor nostri; si nu ne duce pe noi în ispita ci ne mântuieste de cel rau. Amin.»
Si catre sufletul care s’a ridicat, deasemenea: «Adu-Ti aminte de toti ai mei. Primeste-i sub scutul Tau. larta-i si odihneste-i. Da-le putere celor vii si biruinta asupra celor potrivnici, spre înflorirea României crestine, legionare si apropierea de Tine, Doamne, al Neamului nostru românesc, întru nadejdea învierii Lui. Amin.»
Hristos a înviat.
«A înviat a treia zi din groapa. L’am vazut.»
«Nu cred», a zis Toma.
Si a venit în mijlocul lor lisus. L-a chemat pe Toma si i-a zis:
Adu-ti degetul încoace si uita-te la mâinile Mele, si adu-ti mâ
na si pune-o în coasta Mea» (loan 20, 27).
«Domnul meu si Dumnezeul meu» (loan 20,28) a strigat To
ma, dupa ce a cercetat mâinile Sale, coasta strapunsa si mâinile Mân
tuitorului.
A înviat Hristos, sadind peste toata lumea, pâna la sfârsitul vremii, speranta, nadejdea, ca niciodata nu vom pieri sub piatra nedreptatilor, oricât de greu ar fî asezata peste firavele noastre trupuri.
Vom învia, vom birui.
A înviat Hristos, sadind nadejdea învierii din morti; ca viata noastra nu se termina aici, la acesti asa de trecatori 60-70 ani; ca se prelungeste dincolo; ca ne vom întâlni iar cu cei dragi ai nostri si nu ne vom mai desparti niciodata.
Ca vom învia din morti în numele lui Hristos si numai prin Hristos, adica în afara de credinta în Hristos nimeni nu va învia si nu va fi mântuit.

Joi, 9 Iunie.

în fiecare noapte visam. Niciodata n’am visat asa de mult ca acum. Asta-noapte am visat o lupta care se dadea la Predeal în trei sectoare: Unul la «pompa», altul pe panta orasului care urca pe Fitifoi, deasupra cazarmii, al treilea era sub comanda mea, între vila Stelian Popescu si Hotel Palace, pâna spre linia ferata cu directia gara. Nu se trageau focuri de arma. Lupta era corp la corp. Sectorul meu a dat inamicul peste cap fulgerator si I-a împins dincolo de gara, punându-1 în debandada. Celelalte doua sectoare, cu oarecare greutati au razbit. La «pompa» am intervenit în ultimul moment cu ai mei. Inamicul era însa respins când am ajuns.
Am fost si pe Fitifoi si ochiam cu un tun, care semana mai mult cu un aruncator de bombe «Aasen». Dar n’am tras. Dintre cei ce erau cu mine, îmi reamintesc bine pe Bordeianu si Miluta Popovici; pe ceilalti i-am uitat.
Am adormit din nou.
în fata unei case, la o masa rotunda cu fata de masa alba, am visat ca eram eu, tatal meu si înca cineva; pe masa era o singura ceasca, plina cu cafea neagra, în dreapta mea era o vale mare, la câtiva metri de noi, iar în fata deasupra noastra, drept în sus se ridica un deal mare, lu-tos si pietros …
La un moment dat au început sa se surpe de sus bucati mari si sa cada la vale. A cazut si un pom verde care era acolo. Apoi au început sa cada pe masa noastra. Ne-am ridicat si am fugit spre stânga.
Tatal meu mi-a spus: «Bea-ti cafeaua.» Eu m’am apropiat de masa, dar chiar atunci a cazut în mijlocul mesei, peste cafea, o bucata de pamânt ce ardea. M’am retras si a început sa cada pamânt amestecat cu cenuse si cu taciuni… Femeile din casa au iesit sa-si strânga lucrurile, vazându-se în focul acesta.
Eu am vazut geamantanul tatalui meu si m’am repezit deasupra mormanului sa-l iau. Când am ajuns acolo, o femeie se aplecase deasupra geamantanului si a acoperit-o asa pamântul si cenusa care cadeau, încât i se vedeau numai picioarele. Era mama mea. Am scos-o si am ridicat-o pe umeri, iar cu stânga am apucat gemantanul si l-am luat. Si coboram. S’a repezit tatal meu sa-mi ajute, strigând: «Saraca, saraca.» M’am trezit.
Am adormit din nou. Am visat-o dormind în pat, pe sotia mea si pe Nicoleta …
Iesind pe strada, i-am vazut pe Smaradescu si Horodniceanu si-i întrebam: «unde este Nicoleta», caci se sculase si plecase dela noi si vream s’o vad. Am cautat-o într’un loc, dar nu era. Am cautat-o mult, si am gasit-o cu mama ei, într’o casa saraca. Si s’a facut ziua.

Vineri, 10 Iunie.

Astazi dimineata a zburat primul pui de vrabioara din cuibul dela geamul meu … Câta emotie, cât tremur pe el… Primii pasi si primul zbor în viata. Câta grije, câta bucurie pe mama lui! E plina bolta de chemarile ei, de îndemnurile ei. Numai ciripit. Mergi cu bine dragul meu, în sfânta libertate.
De câteva zile pe aici, prin celula, umbla o lacusta verde. Când ma culc, se apropie de asternutul meu. Aseara voia sa se aseze pe cap. Am încercat s’o alung. Ea s’a speriat, a facut un salt si a disparut. Azi dimineata am gasit-o turtita sub rogojina. Am ridicat-o si am îngrijit-o timp de o ora. I-am dat apa, peste care am pus praf de zahar. A baut. S’a refacut si a zburat afara.
Pe la ora l am fost chemat sus la cancelarie. O ancheta. Capitanul Taraneanu, dela Consiliul de Razboiu, a venit sa cerceteze daca am trimis eu, din închisoare, un manifest prin care îndemnam oamenii mei la «razbunare».
Era «apocrif» bineînteles.
Am dat o declaratie în acest sens. Cum vin pe capul meu tot felul de uneltiri?
Condamnat pentru o scrisoare care nu e mea. Acum vine alta.
Cred însa ca s’a convins si procurorul ca e ceva neserios.
Asta noapte, spre dimineata, am visat ca eram într’o sala plina de oameni. Asa de plina ca nu mai puteam rasufla. S’au deschis geamurile, începea procesul meu în recurs … lacobescu spunea ca va vorbi doua ore. M’am trezit.
Am adormit din nou. M’am visat calatorind într’un tren cu mama, sotia, fata si Silvia. Trenul se apleca asa de tare spre prapastie,
încât credeam ca se va rasturna. Atunci am sarit jos, caci mergea încet si am pus umarul. Ceilalti au facut la fel… A deraiat depe linie, dar nu s’a dus în prapastie.

Luni, 13 Iunie.

Toata noaptea n’am dormit. Cred ca ma dor plamânii în partea de sus, în dreptul omoplatilor. Simt în ambele parti o durere slaba si o caldura permanenta. O sa chem doctorul.
Greu o sa urc muntele acesta …
Dupa masa, au fost avocatii la mine, caci la 15, Miercuri, este recursul meu la Casatia Militara.
Ei cred ca se va amâna cel putin 15 zile, pentruca asa e uzul. Se depun noi motive de casare si se da un nou termen. ‘ Am studiat cu ei motivele; sunt principale:
Nu mi s’au adus martorii de fapt, oamenii dela Ciuc, acei cu
care am lucrat eu. Niciunul.
Am fost condamnat pentru o scrisoare care nu-mi apartinea.
S’a gasit autorul ei, care a dat o alta scrisoare, prin care afirma ca e a lui
si ca continut si ca scris. Deci s’a gasit autorul scrisorii.
încadrarea gresita. Am fost încadrat la crima contra sigurantei
exterioare a Statului, la tradare, aplicându-mi-se o pedeapsa uriase.
Ordinile nu intereseaza siguranta exterioara a Statului, caci nu sunt o
primejdie venind dela o putere din afara, care sa atinga:
Integritatea teritoriului.
Independenta.
Suveranitatea.
4. Nu exista macar nicio dovada, de vreun fel, ca as fi vrut sa pro
voc razboiu civil, se spune de depozite de munitii, dar nu se arata
niciunul. Unde e, ce contine, la cine s’a gasit?
Sunt condamnat pe simple afirmatii.
E ceva unic în analele proceselor, juridic si procedural.

Marti, 14 Iunie.

Astazi a fost Lizeta Gheorghiu. Ceilalti studiaza.
I-am încredintat cu aceasta ocazie un mic testament familiar, pe care l-am facut azi aici în celula la mine.
Pe mâine recursul.
Astazi am terminat de citit «Epistolele Sfântului Apostol Pavel». Am ramas profund impresionat. Marturisesc ca pâna acum citisem numai unele din ele si fara a le aprofunda suficient. Voi scrie mai târziu, caci merita un întreg studiu.
Noaptea aceasta l-am visat pe Gârneata. Se plângea ca a fost rau în tabara la Ciuc. Apoi l-am visat pe Tell. Era escortat. A fugit în casa la Ionica. La urma l-am visat pe Alecu Cantacuzino. Am vorbit cu el într’o casa, dar nu stiu unde.

Miercuri, 15 Iunie.

Când am terminat Evangheliile am înteles ca stau aici în închisoare din voia lui Dumnezeu; ca, desi n’am nicio vina sub latura juridica, El ma pedepseste pentru pacatele mele si-mi pune la încercare credinta mea. M’am linistit. A cazut linistea asupra zbuciumului meu din suflet, cum se lasa seara linistita la tara peste zbuciumul, zvârcolirile si încordarile lumii. Oameni, pasari, animale, copaci si ierburi, pamânt muncit si taiat de fiarele plugurilor, intra în repaos.
Caci tare am fost zbuciumat …
Mult a mai suferit sarmana carne de pe mine. Nu cred sa fi îndurat vreodata mai mult ca acum.
«Credinta» si «Dragostea» nu mi le-am pierdut, dar am simtit ca la un moment dat mi s’a rupt firul nadejdei.
Chinuit fiziceste ca un câine (sunt pline hainele de suferinta, iata sunt acusi 60 de zile de când dorm îmbracat, pe scândura si pe rogojina aceasta. 60 de zile si 60 de nopti de când oasele mele sug, ca o sugatoare, umezeala care tâsneste din pereti si din pamânt).
De 60 de zile nu schimb nicio vorba cu nimeni, caci nimeni din cei de aici nu are voie sa vorbeasca cu mine. Si atacat în acelasi timp în fiinta mea morala, acuzat de tradare, declarat strain, ca nefiind român nici dupa tata, nici dupa mama, aratat ca dusman al Statului, coplesit de lovituri si legat cu mâinile la spate, adica neavând nicio posibilitate de aparare.
Cu inima strânsa la gândul suferintei, jignirilor, maltratarilor celorlalti ai mei, familie si camarazi. A m simtit ca mi s’a rupt unul din cele trei fire nevazute, care leaga pe crestin de Dumnezeu, nadejdea. Mi s’a facut negru înaintea ochilor. Simteam ca ma înec.
Dar mi l-am legat la loc, luptând zi de zi. Cum? Citind cele patru Evanghelii.. Când le-am terminat, am simtit ca am din nou cele trei fire si ca ele sunt bune: credinta, nadejdea si dragostea.
Si acum terminând de citit scrisorile Sf. Apostol Pavel, am desprins din ele, dovezi hotarîtoare despre existenta învierii si puterii Mântuitorului lisus Christos. M’a impresionat: 1. Sinceritatea si curatenia sufleteasca a Sf. Apostol; 2. Viata integral crestina, fara pata; 3. Primejdiile si suferintele prin care a trecut pentru Domnul; 4. Seninatatea si chiar bucuria cu care primea aceste suferinte; 5. Taria de
a mai încuraja si pe altii, ca sa nu se mai clatine în fata suferintelor si prigonirilor; 6. O dragoste sfânta de o înaltime zguduitoare pentru toti fratii crestini sau copiii lui duhovnicesti; 7. O râvna neînvinsa si rar cunoscuta printre apostolii unei credinte de a propovadui neîncetat pe Mântuitorul lisus, la toate neamurile; 8. Marea stiinta si întelepciune.
în fiecare scrisoare, aproape, începe:
«Eu întemnitatul, care ma gasesc în lanturi pentru credinta în Christos, Domnul nostru.»
Apoi scrie lui Timotei; «Sileste sa vii la mine curând» (II Timo-tei, 4, 9). îi era si lui dor sa vada pe cineva.
«Când vei veni, adu-mi mantaua.» îi era frig si lui ca si mie.
Însfârsit, cu cât patrundem mai mult în citirea scrisorilor, ajungem la concluzia:
— Ca nu suntem crestini, ca suntem departe de a fi crestini.
Cât de departe…
— Ca ne crestinam în forma, dar ca ne descrestinam în conti
nut.
— Ca omenirea a suferit acest proces de descrestinare dealun-
gul veacurilor pâna la noi, cu mici svâcniri spre adâncuri… Crestina-
rea în suprafata pare ca a preocupat mai mult lumea.
— Caracteristica timpului nostru:
Ne ocupam cu lupta dintre, noi si alti oameni, nu cu lupta dintre poruncile Duhului Sfânt si poftele firei noastre pamântesti.
Ne preocupam si ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva Diavolului si pacatului.
Toti oamenii mari ai lumii de ieri si de azi: Napoleon, Mussolini, Hitler, etc., sunt preocupati mai mult de aceste biruinte.
Miscarea legionara face exceptie, ocupându-se dar insuficient, si de biruinta crestina în om, în vederea mântuirii lui.
Insuficient!
Raspunderea unui conducator este foarte mare.
El nu trebuie sa delecteze ochii armatelor sale cu biruinti pamântesti, nepregatindu-le în acelasi timp pentru lupta decisiva, din care sufletul fiecaruia se poate încununa cu biruinta vesniciei sau cu înfrângerea vesnica.
— însfârsit, lipsa — cel putin la noi — a unei elite preotesti, care
sa fi pastrat focul sacru al vechilor crestini. Lipsa unei scoli de mare
înaltime si mare moralitate crestina.

Vineri dimineata, 17 Iunie.

Miercuri pe la cinci a venit sotia mea si cu mama ei. Mi-au spus ca procesul meu în recurs nu s’a amânat cum era uzul, ci se judeca dupa masa la 5, continuând în sedinta de noapte. Sotia mea mi-a spus ca au chemat-o la Legiunea de Jandarmi Baneasa, unde au tinut-o de dimineata pâna la ora l si jumatate, pentru ca sa-i spuna ca nu mai are voie sa intre acasa, la Casa Verde, ca Vineri sa vina sa-si împacheteze lucrurile, iar Duminica, cu carutele, sa le duca unde va sti.
Era neagra la fata de suparare. Sa-ti scoti lucrurile din cuibul tau. Unde sa le duci? Unde sa stai? Eu în închisoare, sotia mea fara niciun scut, aruncata pe drumuri, cu fata de mâna.
Câta lipsa de omenie!… Câta lipsa de bunacuviinta!
Stam toti trei si ne gândim: unde? unde?
Dau si eu câteva adrese, de încercare. N’avem atâtia bani ca sa putem plati o casa cu chirie…
I-am spus ca, daca mi se va respinge recursul, voiu fi dus de aici la Doftana.
Ea vrea sa vina cu fata, sa locuiasca în satul de lânga închisoare.
I-am spus ca am lasat la Lizeta Gheorghiu dispozitii testamentare si am început sa le schitez în câteva cuvinte continutul.
Ele plângeau, si sotia mea si mama ei; fata are abia patru ani, nu întelege nimic din toata tragedia acestor momente, când umbrele mortii încep sa bata peste gândurile unei familii.
Dupa cele 15 minute reglementare, au plecat.
Acum e Vineri dimineata, înca nu mi-a sosit raspunsul cu recursul.
Acasa la noi, la ora aceasta, sotia mea împacheteaza si-si plânge toate nenorocirile.
Dar nu se poate. O sa ne întoarcem înapoi.

Vineri seara, 17 Iunie.

Acum o jumatate de ora au venit avocatii la mine si mi-au spus ca s’a respins recursul meu la Casatia Militara. -
Erau cu totii tristi si abatuti.
Am stat cu ei vreo 15 minute. I-am întrebat cum s’au desfasurat
dezbaterile. Mi-au spus în câteva cuvinte; ne-am despartit. M’am
reîntors în celula mea, m’am asezat pe marginea patului meu de scân
duri si m’am rugat lui Dumnezeu, spunând rugaciunea «Tatal nostru,
Doamne fie’ n voia Ta».

Duminica, 19 Iunie.

Astanoapte, pela ora 12 si jumatate, pe când ma munceam sa adorm, am auzit pasi apropiindu-se de celula mea. Zgomot de lacat si usa s’a deschis.
Era locotenentul de serviciu si cu primul gardian. Au venit sa ma anunte ca trebuie sa plec la Doftana. M’am sculat, m’am îmbracat repede, mi-am strâns lucrurile în doua geamantane si în patura, mi-am facut rugaciunea si am parasit, cu gândul aruncat în necunoscut, aceasta locuinta a suferintei si a chinurilor mele.
Ramâneti cu bine, sute de legionari, dragi camarazi, care îndurati între aceste ziduri.

sursa: apologeticum



“Era ziua de 30 Noiembrie 1938. Noaptea Sfântului Andrei lăsase loc zorilor acestei zile de toamnă, care va aduce nenorocirea neamului românesc prin consecinţele ei care nu se vor mai vindeca niciodată. Mă sculasem primul din dormitorul nostru, camera nr. 5 de la etaj. Se vor fi trezit şi alţii, dar încă nu apucase nici unul să iasă pe coridor şi să coboare la plimbare. Era şi prea devreme şi uşile spre curte care se închideau seara încă nu erau deschise de ofiţerul adjunct. Coborâsem la parter şi mă îndreptam spre uşa care dădea în curte. De la distanţă observ un obiect alb, care se vedea că a fost strecurat pe sub uşă. Când mă apropii mai mult, observ că era un ziar. Mă întrebam ce să fie, pentru că ziarele ne fuseseră interzise de mult. Să fi fost cumva Cinghiţă care ar fi venit pe furiş noaptea să ne facă vreo surpriză cu vreo veste bună? Greu de crezut din partea lui. Îl trag încet să nu se rupă şi-l desfac, era ziarul România, organul oficial al guvernului, şi care ne ataca cu înverşunare de fiecare dată. Mă gândeam ce bun ar putea scrie Cezar Petrescu, directorul ei, în afară de insultele obişnuite la adresa Legiunii şi Căpitanului. Deodată, aproape sub un titlu, cu litere neobişnuit de mari: Comunicat că un grup de paisprezece (14) deţinuţi care se transporta de la penitenciarul Râmnicul Sărat la Jilava, în timp ce brecurile jandarmeriei în care se aflau treceau pe şoseaua Ploieşti-Bucureşti, în dreptul pădurii Tâncăbeşti, KM 30, vrând să fugă de sub escortă, au fost împuşcaţi. Urma apoi numele lor: Corneliu Zelea Codreanu, Nicolae Constantinescu, Doru Belimace, Iancu Caranica, Ion Caratănase, Iosif Bozantan, Bogdan Gavril, Pele Ion, Ion State Grigore, Ştefan Curcă, Ion Atanasiu, Ion Vlad, Ştefan Georgescu şi Ion Trandafir. Mi-am făcut semnul crucii şi m-am îndreptat repede spre camera în care dormeau fruntaşii Mişcării, arestaţi şi ei o dată cu noi, în februarie. Corneliu Georgescu mă întreabă ce s-a întâmplat. Erau încă în pat. I-am explicat cum am găsit ziarul. Îi arat ziarul şi mă retrag, dar aştept pe coridor. Mă întrebase cum de am ajuns în posesia acestui ziar, mirat şi el, deoarece ni se interzisese de mult. Nu a trecut mult şi tot Corneliu Georgescu iese şi, cu glasul frânt, mă roagă să merg din cameră în cameră, să spun tuturor să se scoale şi să se adune în holul mare de la etaj pentru a li se comunica ceva important. Fără a spune ceva camarazilor mei pe care îi anunţam, în câteva minute toţi erau adunaţi la locul anunţat.
Corneliu Georgescu, având alături pe Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, Mile Lefter, Vasile Iaşinschi şi Bidianu Ion, ordonă cu o voce stinsă să îngenunchem. Toată lumea tresare. El rosteşte Tatăl Nostru, după care ne ridicăm. Dă citire comunicatului, cu ochii plini de lacrimi, cum, de altfel, erau şi ceilalţi, apoi ne anunţă să mergem în linişte la camerele noastre şi să ne vedem de programul obişnuit. Eram cutremurat şi nu eram în stare să scot nici un cuvânt. Cred că toţi ceilalţi treceau prin stări similare. Unii începuseră să plângă în hohote în timp ce se îndepărtau. Nu ştiu cum de mi-a trecut atunci prin minte moartea lui Decebal şi sinuciderea colectivă a sfetnicilor şi locotenenţilor lui, scene din istoria noastră aşa cum le văzusem, copil fiind, pe unul din pereţii clasei de la şcoala primară din satul meu şi de-atunci mi-a stăruit în amintire.
Nimeni nu a coborât la masă în acea zi şi nici o parte din zilele următoare. Fiecare se ruga lui Dumnezeu pentru Căpitan şi ceilalţi treisprezece camarazi ai noştri, mulţi cu îndoială, că poate nu s-a întâmplat, că nu este posibil să se fi întâmplat. O linişte de mormânt se întinsese peste lagărul de la Vaslui. Puiu Gârcineanu şi Iordache Nicoară, ca şi înainte, se retrăgeau în cămăruţa destinată rugăciunii. Acolo îi vedeai îngenuncheaţi mai multe ore din zi. Nu încăpeau mai mulţi, astfel că ceilalţi ne făceam rugăciunile în camerele noastre sau în diferite locuri. Niciodată nu ne vom reveni şi nu vom uita această crimă care va afecta pentru totdeauna neamul românesc. Vom ierta acei care vom putea ierta. Ne-am revenit cu greu din marea noastră durere…”
Victor Corbuţ

Fragment din volumul ”Civitas Diaboli”, Editura Elisvaros, București 2005

sursa: foaienationala.ro